Povestea snooker-ului

Tocmai s-a încheiat campionatul mondial. Snooker-ul ăsta are un fel de lume a lui la care o mulțime de telespectatori au avut acces, grație transmisiilor Eurosport și celor doi comentatori care și-au făcut datoria cu har și profesionalism de-a lungul anilor, Marius Ancuța și Daniel Bontea. Probabil că lor li se datorează faptul că, atunci cînd telespectatorii au avut ocazia să devină chiar spectatori, s-au dovedit a fi cît se poate de avizați (deși snooker-ul nu a avut nici un fel de tradiție în România). La turneele demonstrative sau de puncte care s-au organizat recent la București și la Cluj a existat un serios aflux de public cunoscător. Vorbim despre unul din rarele exemple în care o televiziune contribuie la rafinarea unui public.

Cum arată lumea snooker-ului? Încerc să împărtășesc o viziune cît se poate de subiectivă. Am pomenit deja cea mai importantă competiție a anului, campionatul mondial din foaierul teatrului Crucible de la Sheffield. Pentru că deseori are loc în preajma Paștelui sau a Înălțării, nu o dată mi s-a părut că bilele roșii și de alte culori de pe masa verde de la televizor au o corespondență secretă cu ouăle vopsite de pe masa de acasă. Așa am ajuns să asociez snooker-ul cu un fel de liniște și pace sărbătorească.

Campionatul suprem se desfășoară, cum ziceam, în foaierul unui teatru. Jocul are personaje care uneori parcă îți intră și în casă. Te poți atașa de ele ca de protagoniștii serialului favorit. Începi să le cunoști stilul de joc, ticurile, grimasele, felul în care se bucură sau se supără, îngrijorările și enervările. Le știi copiii, nevestele sau iubitele care apar în tribune. Adică uneori îi poți judeca (sau bîrfi) și după cum arată partenerele lor. De exemplu, dacă nu-ți plac spectaculoșii pantofi cu ținte ai lui Judd Trump, poate să-ți placă la fel de spectaculoasa lui parteneră.

Parcă la nici un alt sport figura jucătorului nu apare cu atîta pregnanță în cadrul ecranului. Avem de-a face, așadar, cu povestea unor figuri. E un întreg univers al fizionomiilor. Marelui finalist din acest an, John Higgins, i se spune Vrăjitorul din Wishaw sau Vulpoiul. Auzind a doua poreclă, am început să mi-l imaginez cît se poate de limpede, cu mersul lui tiptil, cum se strecoară afară dintr-o ogradă cu o găină în gură (a și fost prins odată cu o mîță-n sac, prin Ucraina). În schimb, pe campionul mondial de anul acesta, Mark Williams, nu mi-l pot desprinde de imaginea unui Iisus Cristos pictat de Rubliov (ochii, gura și formatul bărbiei, mai ales).

Există și reversul. Jucătorul pe nume Rory McLeod e atît de negru că uneori aproape că nu-l vezi pe ecran. La un moment dat, pe vestă purta reclama firmei care-l sponsoriza. Se numea ISIS. Sînt sigur că în realitate e un ins foarte simpatic, dar, în povestea asta, nu m-am putut abține să-l botez Belzebuth.

Dintre personajele importante nu lipsește Micul Prinț, adică Neil Robertson, cu nasul lui în vînt și aerul aristocratic. Lui Peter Ebdon i-am zis Cristi, pentru că seamănă cu Cristi (nu contează care Cristi), tot așa cum lui Stephen Maguire îi zic Marcel biliardarul (nu contează care Marcel). Pe campionul mondial de anul trecut, Mark Selby, l-a portretizat Ronnie O’Sullivan, asemuindu-l în cartea sa cu o lipitoare care suge energia adversarului pînă cînd îl epuizează complet.

Nu l-am uitat pe pîntecosul Stephen Lee, cel plin de talent, în a cărui mînă tacul părea o scobitoare. Un țintaș extraordinar. L au suspendat din snooker-ul profesionist pentru niște treburi ilegale. Pe vremuri mai era un țintaș nebun, Ian MacCullough (cine și-l mai amintește?). Cu „căpitanul“ (aviator) Ali Carter nu pot să nu țin de fiecare dată cînd joacă, nu doar din cauza problemelor de sănătate cu care știu că se luptă, ci și pentru felul lui modest și simpatic de a fi. Anul acesta a reușit să-l învingă chiar pe eroul principal al poveștii snooker-ului mondial – Ronnie O’Sullivan –, cel fără de pereche.

Un tip pe care l-am văzut, lucru rar, rușinîndu-se cînd are noroc e Anthony Hamilton. Și n-am cum să nu-i pomenesc și pe Graeme Dott, zis Pocket Dynamo, spiridușul care s-a rotunjit în ultima vreme, pe Mark Allen, care a ajuns să arate ca un broscoi mare și verde, pe Shaun Murphy, care face gurița aia mică atunci cînd e supărat, pe calculatul „criminal“ Marco Fu sau pe aparent blîndul, dar periculosul „hipopotam“ Stuart Bingham. Ce lume…

Mai sînt, evident, arbitrii, care devin cunoscuți alături de marii jucători pentru că stau multă vreme în cadru, partidele de snooker durînd ore în șir. Celebra Michaela Tabb, care mi se părea mereu că pronunță sex în loc de six, s-a retras. E înlocuită cu un oarecare succes de chinezoaica Peggy Li. Turnul de control, adică înaltul și blajinul Jan Verhaas, nu poate fi trecut cu vederea, maltezul Terry Camilleri se ține minte din cauza numelui de poezie, iar despre Erian Williams îmi închipui că nu poate fi păcălit pentru că a fost polițist. Aici îl avem și pe Alex Crișan, adică „Alex al nostru“, cu un rol încă secundar în povestea asta. Și am încălecat pe-o șa…

Foto: Ronnie O'Sullivan, wikimedia