Povestea regelui, povestea noastră

M-am tot întrebat ce anume poate determina zeci de mii de oameni să stea la coadă iarna, timp de multe ore (jurnaliștii au zis chiar și pînă la opt ore, deși eu am stat zece încheiate), pentru a se închina timp de cîteva secunde în fața unui sicriu acoperit cu un steag. Istoricul Noah Harari, a cărui carte despre istoria omului tocmai am citit o, ar zice probabil că motivul sînt miturile despre state naționale, suveranitate și regi, pe care, spre deosebire de toate celelalte specii de pe Pămînt, homo sapiens le poate crea pentru a obține o cooperare între foarte mulți indivizi care, de fapt, nu se cunosc între ei. E o explicație bună, dar de la o înălțime amețitoare. De jos, de la coadă, din interiorul fenomenului, lucrurile nu păreau așa, cel puțin la început.

Problema e cu atît mai incitantă cu cît, se știe, românii ar trebui să fie sătui de cozi. Cineva spunea însă că, spre deosebire de cozile la unt sau la pîine pe care nu le am uitat, la acest rînd nu s-a stat pentru a căpăta ceva, ci pentru a oferi. E și asta o explicație posibilă, deși eu, drept să spun, am simțit, ca mulți alții probabil, că am căpătat ceva. Iar pe de altă parte, ce aveam de oferit? O plecăciune?

Un jandarm dintre cei responsabili cu păstrarea ordinii (deși acolo lucrurile decurgeau într-o ordine desăvîrșită, de la sine) m-a surprins cu vorbele sale: „Aici e istorie, nu-i ca la moaște, unde mai poți veni și la anu’. Aici nu mai există «și la anu’»“. Jandarmul descoperise un alt posibil răspuns. Oamenii participau la ceva unic, un fenomen despre care, pe bună dreptate, socoteau că nu se petrece decît extrem de rar și, de fiecare dată, în mod diferit.

Și omul avea dreptate, nu era ca la moaște, nu neapărat latura religioasă a lucrurilor era cea care aduna acolo atîția oameni. Să fi fost și o latură civică, ba chiar un fel de protest implicit? Adică să fi avut lumea, chiar și în mod inconștient, dorința de a-și arăta atașamentul față de valori autentice și tradiționale, în contrast cu sila de prea mulții ticăloși, caraghioși și trepăduși care se tot cațără în posturi de mare demnitate și de care au ajuns să depindă în mod inacceptabil destinele tuturor? Era poate și asta.

M-am gîndit și la ceva despre care s-a mai vorbit zilele acestea. Regele nu era un superman. Calitățile lui erau dintre acelea care par accesibile oricărui om de rînd, iar destinul lui dramatic s-a suprapus în mare măsură cu destinul țării. A fost poate un fel de identificare a oamenilor cu regele lor? Ăsta mi se pare un motiv destul de plauzibil pentru care să stai zece ore pentru a i te închina în fața sicriului. Adică te pleci și-i plîngi destinul așa cum ți-l plîngi și pe al tău. Ar fi putut fi și purul patriotism. Acela exprimat simplu prin formula „Regele și Patria!“.

Orele treceau și recunosc că am avut momente cînd am simțit că răbdarea mi-e pe sfîrșite. În jurul meu erau însă persoane mai în vîrstă care suportau fără să crîcnească. Cum am fi putut renunța tocmai noi? Ce rușine ne-ar fi fost după aceea…

Oamenii de toate felurile și vîrstele vorbeau între ei cu voce scăzută, așa că, în ansamblul său, acel șarpe imens de oameni avea un fel de murmur nocturn liniștitor. Am aflat toate amănuntele vieții celor două profesoare, colege între ele, care stăteau în spatele nostru. Am băut ceai adus cu o dubă a Primăriei. Am ronțăit bomboane. Încetul cu încetul ni s-a conturat vag ideea că parcă făceam o călătorie. Ca o excursie pînă la vîrful Omu. Un drum inițiatic la finalul căruia aveam să pătrundem într-o cameră tainică. Sigur, sicriul, garda, mulțimea tăcută care trecea prin sala tronului, toate puteau fi văzute, și chiar le văzusem înainte, la televizor. Nici o legătură însă cu senzațiile de la fața locului. Zece ore pentru cinci secunde? Dar nu sînt atîtea bucurii care țin doar cîteva secunde? Călătoria noastră a avut cîteva treceri importante. Întîi am scăpat de zona de lîngă Sala Palatului, acolo unde erau instalate cordoane șerpuite printre care te duceai și te întorceai de vreo cinci ori, pînă la maxima plictiseală. Acolo se petreceau și abandonurile. Apoi ajungeai în zona bulevardului Știrbei, unde mai vedeai mașini, reclame (purgatoriul?). După colțul Palatului Regal te gîndeai că ai ajuns într-o zonă privilegiată, că te apropii de sfîrșit. Cînd, în fine, am mai trecut o poartă și am intrat în curte, am răsuflat mai ușurați. Am stat acolo încă o oră și ceva, pînă să trecem pe sub arcada de la intrare și prin ușile deasupra cărora scrie Nihil Sine Deo. Eram deja în cercul fericiților (paradisul?). Spre surprinderea noastră, coada continua să fie lungă și viguroasă chiar și în interior. Măcar era mai cald. Era de străbătut holul de la intrare, apoi trebuiau urcate scările de marmură pînă la primul și pînă la al doilea palier. Ei bine, acolo mi-a trecut prin cap că iubirea e cea care îi împinge pe oameni înainte. Iubirea de rege. Iar iubirii nu are rost să-i cauți explicații. Pe măsură ce ne apropiam, un fel de suspans tot creștea în sufletele noastre. Lumea nu mai prea vorbea. În cele din urmă, înaintea noastră s-a înfățișat camera dorințelor, încăperea tainică, scopul și finalul „călătoriei“. Sala tronului era cufundată într-o tăcere colosală, grandioasă. Dar o tăcere în care cine era atent (vă rog să nu credeți că am dat în vreo doagă mistică) auzea coruri de îngeri. De altfel, dacă nu acolo, unde să cînte îngerii? Se spune că lui Dumnezeu îngerii îi cîntă Bach, dar între ei își cîntă Mozart. Ei bine, aș zice că Mozart era… Soldații de gardă arătau ca-n povești, numai ochii din cap li se mișcau. Magie și starea de grație domneau acolo. Ca într-un basm. Dar iată că mă întorc la ce spunea Harari, la nevoia de poveste a oamenilor. Povestea care unește, povestea care mută munții din loc. Povestea unui rege. Povestea noastră.

Foto: Adevărul