Povestea ierbii
Înainte de Revoluție, în România nu exista „gazon”, era doar „iarbă”. Astăzi, „iarbă” e un cuvînt rezervat pentru ceva interzis. În vremea comunismului, interzis era să calci pe iarbă, iar în mijlocul spațiilor verzi publice erau bine înfipte niște plăcuțe dreptunghiulare care aduceau această opreliște la cunoștința cetățenilor. După Revoluție, un gazetar al regimului Ceaușescu se lăuda cu actul lui de disidență de a fi scris, înainte de 1989, un articol în care îndemna lumea să calce pe iarbă, prin parcuri. N-aș putea spune dacă era mai periculos să publici atunci așa ceva decît să scrii acum un articol în care să îndemni cititorii către „iarbă”.
Scriind însă despre iarba cea verde, îmi amintesc că, prin anii ʼ80, ea nu prea mai era îngrijită decît în zone speciale, pe unde treceau conducătorii. Un exemplu era stațiunea Neptun, în care însuși Ceaușescu și întreaga lui curte își petreceau concediile de vară. Pe acolo, încă mai existau acele aspersoare mecanice rotitoare, cu fîsîitul lor intermintent inconfundabil. Altminteri însă, prin restul țării, iarba ori se uscase, ori crescuse haotic, la un loc cu bălăriile. Gazonul tuns și udat regulat devenise un lux prea mare pentru România acelor ani, iar oamenii, ocupați cu supraviețuirea, se gîndeau probabil că nici nu folosea la nimic. Cine-și permitea să aibă așa ceva în grădina proprie făcea o notă cu totul aparte, era ori mare nomenclaturist ori vreun suspectabil snob anglofil.
Destulă vreme, chiar și după Revoluție, iarba a continuat să nu crească prea bine prin România, nici măcar pe terenurile de fotbal. Tuturor ni se spunea că, pentru a avea un gazon adevărat, ar trebui să ne ocupăm toți serios cu udatul, tunsul și greblatul timp de vreo 200 de ani, așa cum, cică, ar fi făcut britanicii. Nici măcar în 2003, Guvernul Năstase, cu toată puterea lui, n-a reușit să facă să crească iarba pe Stadionul Național, înaintea meciului cu Danemarca.
Pe la jumătatea anilor ʼ90, cînd am fost la Wimbledon și am vizitat chiar terenul central aparținînd All England Lawn Tennis and Croquet Club (unde Lawn e bineînțeles cuvîntul-cheie), m-a impresionat să descopăr că nu prea puteai să treci cu degetul prin țesătura deasă a gazonului, așa încît să atingi pămîntul. Nu-mi imaginasem că poate exista așa o iarbă. Era cu totul neobișnuită.
Astăzi, e de observat că n-au trecut 200 de ani și lucrurile au evoluat într-un mod radical. Gazonul, cel care părea definitiv inaccesibil sărăciei noastre, a intrat de-a dreptul în cultura populară. Iarba cea proastă a fost complet dată uitării. Nu numai oamenii cu dare de mînă au început să-și permită grădini verzi, aranjate ca la frizer, dar și simplii localnici de prin sate (a se vedea măcar cele din jurul Bucureștiului) și chiar și cei mai săraci au acum gazon. Nu doar în curți, ci și pe peluzele dinspre stradă, din fața gardurilor, ba parcă mai cu seamă acolo, unde se vede. Cine nu-și îngrijește peluza din fața curții se face astăzi de rușine. Și orice sătean are propria mașină de tuns iarba, exact ca în America. Un prieten observa că, așa cum la bloc ne zăpăcesc de decenii bormașinile vecinilor, la țară ne înnebunesc acum trimerele. Roșiile și dovleceii au rămas în umbră. Gazonul a devenit ocupația și mîndria țării. Nici primăriile orașelor nu se lasă mai prejos, întrecîndu-se în sădirea și întreținerea lui pe spațiile publice.
Mirobolantele magazine cu scule și materiale pentru case și grădini oferă o mulțime de soiuri de semințe: pentru zone însorite, pentru umbră, pentru gazon rezistent la activități sportive, pentru gazon decorativ, pentru gazon rustic, pentru reparații, antimușchi, economic, select, „turbo” și multe altele. Nu mai vorbesc despre rulourile gata preparate, care se întind ca un covor. Se adaugă nenumăratele tipuri de îngrășăminte, erbicide, rețete contra buruienilor sau a căpușelor. Poți fi tot mai des certat de către noii experți: „Ai trifoi în gazon?! Vai de mine!!”; „Ți-a apărut o păpădie pe peluză? Nu știi că se-nmulțește?”; „ Nu ți-ai cumpărat aparate contra cîrtițelor? Păi, nici nu știi ce riști!”.
Dincolo de mașinile de tuns, dintre care unele, automate și autonome, lucrează singure, sau de instalațiile de stropit cu programare electronică, au apărut și alte produse din ce în ce mai indispensabile, ca de exemplu echipamentele de compost, suflantele, aspiratoarele și tocătoarele de frunze electrice sau chiar pe benzină, cu comentarii pro și contra pe forumuri, ori scarificatoarele și aeratoarele electrice și cu benzină. Acestea din urmă pot fi și manuale pentru că… știți ce sînt și ce fac? Niște greble care greblează.
În sfîrșit, uite așa am sărit noi peste cei 200 de ani. Am devenit rapid ca englezii și ca americanii. Să nu zicem că-i rău, vorba cîntecului: „It’s good to touch the green, green grass of home”.