Postfolclorul

O blondă cu ie strînsă pe trup îi cîntă, cît se poate de popular, poliţistului care se face că o controlează:

Dă-o-ncolo de lege,
Că poate ne-om înţelege!

Decăderea folclorului? Da, se poate spune şi aşa, cu un zîmbet în colţul gurii sau o lacrimă în colţul ochiului, după firea omului. Dar lucrurile pot fi privite şi altfel: folclorul a rămas un fenomen viu, ancorat în viaţa reală a maselor anonime. Ce vreţi expresie mai sintetică a vieţii curente din ţărişoara noastră decît versurile de mai sus? Dar sînt triviale! – veţi spune. Nu pot decît să fiu de acord. Ştiinţific, asta se cheamă însă anomie, iar sociologii vorbesc de mult despre starea alarmantă de anomie a societăţii româneşti. Iar folclorul este expresia populară a unei societăţi, nu-i aşa? 

Înainte de a merge mai departe, haideţi să mai aruncăm însă o privire asupra altor producţii de folclor recent, ca de pildă:

Pădure de cetină
Te-aş face o scîndură
Să te vînd lunea la tîrg  
Şi bani peste bani să strîng
................
Bine-i să fii pădurar,  
Că mai tai cîte-un stejar,
Să dai la şeful de post,
Ca să-ţi faci în viaţă rost! 

Domnul Paraschivescu, căruia nu avea cum să-i scape un asemenea fenomen suculent, comenta aceste versuri, în urmă cu cinci ani, astfel: „N-am ştiut că muzica populară poate pune în circulaţie îndrumări pentru cei care vor să izbîndească în viaţă. Că în spatele cîntăreţilor se ascund consilieri pentru carieră. Etno TV m-a făcut să pricep că, într-o lume relativă pînă la dezagregare, folclorul nu are cum să se sustragă tentaţiilor clipei. Esenţa lui s-a alterat profund, iar ceea ce trece astăzi drept muzică populară e un hibrid caraghios, pe ritmuri străine“.

Eu, care nu m-am uitat niciodată (spre ruşinea mea, recunosc) la Etno TV, am aflat de aceste versuri şi alte asemenea de-abia acum, de la un coleg din Tîrgu Mureş, care a făcut şi o emisiune TV inspirată pe această temă. Şi am fost extaziat. Extaziat cum numai un chirurg poate fi în faţa unui cancer „perfect“, clar şi precis, ca la carte, studiu de caz paradigmatic pentru învăţăceii lui Hipocrat. Căci asta sînt aceste cîteva versuri. Au tot ce le trebuie: tema codrului (codrul, frate cu românul, care însă, uneori, fură ca în codru), stejarul mitizat în imaginarul popular, Manea slutul şi urîtul devenit şef de post, noul haiduc care a înlocuit pistoalele cu şpaga şi, în final, apoteotic, acest mare concept poporan, rostul! Hidos? Nu am pretins că e frumos! Constatam doar că folclorul a rămas viu, oferindu-ne o oglindă a societăţii în care trăim şi a preocupărilor sale sincere, exprimate într-un mod ingenuu. Ca de pildă: 

Ui, ce bucurie!
ui, ce fericire!
Mă ştie tot oraşu’
Că eu merg cu naşu’!

Sau:
Nu mă laud, dar vă spun:
Eu’s şoferul cel mai bun,
Şi de vin şi de mă duc,
Mă lipesc de vreun ciubuc. 

Faţă de folclorul nou al comunismului, impus de la centru şi trăindu-şi viaţa doar pe scena Cîntării României, acest folclor recent, versiune cît se poate de românească a manelelor, trăieşte liber şi democratic la nunţi şi pe YouTube şi este marketizat pe canale de televiziune. Spre bucuria multora, îmi pare rău să v-o spun... 

V-am supărat? Păi, pupa-te-aş pe epolet, Ce să-ţi dau că n-am carnet?.  

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte a sa este Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.