Populiștii față cu pandemia

Există o teorie care spune că în statele democratice, la vremuri de restriște, sistemul politic și alegerile populației duc la instalarea unor lideri competenți și că asta ar fi o reacție naturală, de apărare, a comunităților, a democrațiilor. Exemplul de acest tip care se dă cel mai des este venirea la putere a lui Winston Churchill, în Marea Britanie, chiar în debutul celui de-al Doilea Război Mondial. Înlocuindu-l pe Arthur Neville Chamberlain, împăciuitoristul care credea că se poate înțelege cu Hitler, Churchill chiar s-a dovedit cel mai potrivit om pentru a conduce țara la victorie.

Pînă și într-un regim totalitar cum era cel din Uniunea Sovietică, Stalin, deși el însuși era de neînlocuit, și-a dat seama că, pentru a face față războiului cu Germania, are nevoie în fruntea armatei de generali competenți și nu de politruci. Învățase asta și din experiența războiului cu Finlanda, Războiul de iarnă, cum a fost numit, și pe care n-a reușit să-l cîștige în special din cauza politizării și nepregătirii din rîndurile Armatei Roșii.

Mi-aș dori să cred că teoria asta cu alegerea oamenilor competenți în vremuri grele e valabilă, deși nu sînt convins că se întîmplă mereu așa. În ultimii ani au tot fost la modă liderii populiști, care nu sînt altceva decît niște incompetenți cu gura mare. Chiar și țara maximei eficiențe și competențe, Statele Unite, și-a ales drept președinte un asemenea individ. La fel și în Marea Britanie, la putere a venit un fost jurnalist, dat pe vremuri afară de la Times pentru niște falsuri apărute în articolele sale, devenit apoi corespondent la Bruxelles pentru Daily Telegraph, unde a făcut carieră relatînd propriile sale interpretări despre ce se întîmpla la Comisia Europeană. Și, apropo, Johnson a scris chiar o carte despre Churchill, cel cu care, probabil, în mintea sa se compară. Nu seamănă. În provocarea mandatului său legată de pandemia de COVID-19, abia ce a vorbit despre teoria potrivit căreia virusului ar trebui să i se permită să circule liber, așa încît populația să se imunizeze, că a și simțit pe propriii plămîni realitatea dură a bolii. Ratînd startul luptei, Marea Britanie a ajuns să fie printre țările cele mai afectate din lume (locul patru ca număr de cazuri confirmate și locul trei ca număr de victime). Fratele ei mai mare, Statele Unite, unde Trump declara la începutul pandemiei că ține totul sub control, a ajuns bine-mersi pe un prim loc absolut în lume ca număr de cazuri. America first! Președintele recomanda ulterior injecții cu dezinfectant, ceva despre care nici el nu mai știe probabil dacă o fi fost o glumă proastă sau o prostie sinistră.  

Un alt președinte „grozav”, mult mai mult decît un populist, Vladimir Putin, a declarat la rîndul lui în primă fază că totul e sub control, că Rusia nu are probleme. Vezi Doamne, nenorocirea nu lovește decît Occidentul decadent, corupt și neortodox. Rusia e astăzi pe locul al treilea în lume ca număr de cazuri, depășind de peste trei ori China comunistă, cea dintîi „campioană” în această cruntă competiție.

În fine, Putin și-a ratat, se pare, posibilitatea de a schimba Constituția astfel încît să poată rămîne președinte la infinit. A făcut greșeli de comunicare și o perioadă a stat aproape ascuns, temîndu-se probabil să nu pățească la fel ca Johnson, după ce un om din echipa sa a fost testat pozitiv. Președintele absolut al Rusiei se confruntă și cu scăderea prețului petrolului care provoacă țării sale foarte mari pagube economice. Trump, la rîndul lui, pare să-și fi compromis în bună parte șansele de realegere din noiembrie. Johnson stă încă destul de bine în sondaje, poate și pentru că a fost „lovit” personal de COVID-19. Am dat doar trei exemple, dar în lume mai sînt destule alte cazuri, țări în care fanfaronada de la vîrf s-a propagat în jos, gripînd structurile statului (Brazilia sau Italia ar fi printre ele). 

Potrivit ideii pe care am invocat-o la început, conducătorii populiști (sau cei incompetenți, în general vorbind) pot conduce în vremuri de liniște și pace, cînd oamenilor li se mai și urăște cu binele și simt nevoia de ceva „mai special”. Cînd apar însă necazuri serioase, așa cum e această pandemie, liderii amintiți nu mai pot doar să facă poante și rating TV, trebuie să ia de urgență măsuri potrivite, să administreze eficient, să rezolve situația. Cînd se umplu spitalele, nu-ți mai permiți să te distrezi cu bufoneriile președintelui. Atunci nu mai e de glumă. Uneori, efectele incompetenței se măsoară pur și simplu în numărul deceselor, iar oamenii pot face mult mai ușor diferența între adevărata pricepere politică și gargară. Vom vedea în viitorul apropiat dacă nu cumva moda populiștilor va apune odată cu epidemia care le-a demascat defectele. Sau poate nu.