Poporul asistat, poporul judecător, poporul călău

13 noiembrie 2019   TÎLC SHOW

Scriu aceste rînduri fără să cunosc rezultatul primului tur al prezidențialelor. Le scriu, așadar, nu ca o reacție la rezultatul ce a ieșit din urne, ci ca o reacție la campania electorală care tocmai s-a încheiat. Punînd și această campanie electorală alături de altele pe care le-am trăit în diferite ipostaze (am fost și simplu alegător, și angajat de trusturi media să le comentez, și implicat în staff-uri de campanie, ba chiar și candidat), ajung la concluzia că democrația este cea mai grea încercare la care poate fi supus un om liber. Pe de o parte, este cel mai puternic exercițiu de toleranță – nicicînd nu-i celălalt mai greu de suportat ca în vreme de campanie electorală. Pe de altă parte, este cel mai periculos moment al cunoașterii de sine. Cred că votăm nu atît în funcție de ce credem despre candidați, cît de ce credem despre noi, la momentul votului. Și aici avem mai multe variante, după cum ni le inoculează propagandele concurente. Să mă explic.

Campaniile electorale sînt un fel de saturnalii contemporane: fel de fel de „nebuni“ preiau atenția publică, spun și promit cele mai dăunătoare aberații, iar poporul evaluează și alege. Nicicînd democrația nu își arată latura ei periculoasă mai mult decît în vremea campaniilor electorale și nimeni nu abuzează mai mult de neputința democrației de a funcționa după criteriul înțelepciunii decît politicienii ei, în vremea campaniei electorale. Campania electorală tinde să scoată din oameni tot ce e mai rău, căci răutatea interioară, se știe, mobilizează mai energic decît bunătatea. Prostia copleșește inteligența, resentimentul domină luciditatea, orbirea trece drept clarviziune – după o lună de zile de asemenea spectaculoase răsturnări, oamenii sînt chemați să voteze pe ideea că sînt informați deplin, lucizi și responsabili. Li se bagă în cap că, dacă nu votează, sînt declasați, un fel de oi conduse de alții, indivizi ce nu merită înaltul titlu de „cetățean“. Așa, după ce au fost înnebuniți cu minciuni și isterizați, ei sînt gata să meargă la urne ca niște eroi ai libertății într-un ritual – laic, fără discuție – al propriei splendori.

Interesantă mai e și democrația asta! Episodul ei de apogeu – căci asta este campania electorală pentru democrație – este exact momentul în care orice om inteligent ar trebui să o deteste la maximum, pentru că în nici un alt episod al dramei democratice de zi cu zi inteligența nu este mai insultată, bunul-simț nu este mai ultragiat, ipocrizia nu este mai  destrăbălată. Și, totuși, același om inteligent știe că nu există organizare politico-socială mai favorabilă vieții decît democrația și că nu există alt aranjament al raporturilor de putere din cetate mai generos pentru șansele de fericire ale oamenilor. Detestabilă, democrația trebuie păzită orice-ar fi! Adesea votăm răul cel mai mic ca o reverență făcută democrației, căci și ea este răul cel mai mic. Dacă cineva chiar vrea să înțeleagă adîncurile naturii umane, la asta ar trebui să reflecteze: cum de cel mai bun / cel mai puțin rău mod de organizare socială cu putință este, în același timp, atît de disprețuitor cu cele mai alese calități omenești, precum inteligența, moralitatea, curățenia sufletească, decența?

Evident, acest gen de critică a democrației s-a tot făcut, devenind cumva clasică în istoria gîndirii politice: democrația e rea, dar totuși e cea mai bună dintre cele posibile. Însă ceea ce am văzut în această campanie electorală, poate mai bine decît în altele, a fost disponibilitatea extraordinară a oamenilor de a greși. Căci, în procesul electoral, greșelile au dimensiuni formidabile; sînt greșeli colective, de mari proporții. Și, mai ales, sînt greșeli pentru care nu răspunde nimeni. Poporul și-o face cu mîna lui și tot el, poporul, este cea mai impenitentă alcătuire din lume. Poporul nu răspunde niciodată pentru ceea ce decide – niciodată! Suportă, desigur, consecințele, dar niciodată în termeni punitivi. De pildă, are poporul român vreo răspundere că a ținut România pe drumuri greșite, acordînd vreme de aproape trei decenii atîta putere partidului făcut imediat după 1990 de Ion Iliescu? Nici gînd! Ba mai mult, nimeni nu poate fi sigur că nu o va face și în continuare. Mai mult, ar fi de neconceput o formulă în care poporul să fie cumva tras la răspundere pentru erorile sale. Pe de altă parte, evident, o greșeală nu e mai puțin greșeală dacă este votată, absolut democratic, de poporul liber care, în plus, mai și persistă în acest vot decenii la rînd!

Poporul a greșit sistematic dînd putere iliescienilor de diferite generații pentru că mentalitatea care a dominat statistic România ultimelor trei decenii a fost cea zisă „asistențială“. Poporul a crezut despre sine că poate prospera doar dacă votează și în rest nu face mai nimic; a crezut despre sine că este o alcătuire care caută în afara ei, adică spre stat, resursa de supraviețuire, de nu chiar de prosperitate. Adică „eu îți dau votul meu acum, tu ai grijă să-mi dai de toate vreme de patru ani“. Această mentalitate profundă se schimbă, însă, și simt această schimbare nu atît în rezultatele ultimelor alegeri în sine, cît în aceste rezultate cuplate cu mesajele de campanie electorală.

Încet-încet, mentalitatea „asistențială“ s-a redus ca întindere și, odată cu schimbările generaționale din societate, a pierdut mult din influență, devenind minoritară. Pe locul rămas liber crește alt gen de mentalitate, abil inoculată: aceea „justițiară“. I se spune poporului că alegerile trebuie să facă dreptate, că momentul electoral este momentul reglării de conturi, că rostul venirii la urne nu este să decidă asupra unei guvernări legitime, ci să decidă cine merge la pușcărie și cine nu. Și poporul se manifestă ca electorat ca și cum ar fi o imensă curte de juri, căci el chiar crede că asta-i menirea lui într-o democrație. Oricine observă această nouă așezare a părerii electoratului despre sine se duce imediat cu gîndul la lunile Terorii, la aberațiile justiției populare sau la linșajul ce urma vînătorile de vrăjitoare. Dar nu este neapărat nevoie să ajungem aici pentru ca oroarea născută din eroare să se producă. E de-ajuns să pui la punct un sistem formal ori informal în care instituțiile Justiției servesc nevoia de sînge a poporului și catastrofa antidemocratică s-a produs. Este de-ajuns să simți pe cine vrea poporul răstignit și să-i dai ce vrea. Nu trebuie să livrezi o conducere de stat competentă și înțeleaptă, ci trebuie să-i dai poporului „dreptatea“ pe care o cere și ai voturile lui.

Ca să evit orice confuzie, mă grăbesc să precizez că un program politic, fie el prezidențial sau guvernamental, care este lipsit de prioritatea luptei anticorupție și, mai nou, de prioritatea luptei cu clanurile interlope este lipsit de relevanță pentru România de azi. Prin urmare, cred cu tărie că nevoia de justiție în România rămîne mare, dar sînt îngrijorat să văd, nu de ieri, de azi, ci de vreo 8-10 ani cel puțin, cum ideea de justiție este folosită politic, cu un cinism șocant. Iar marele truc este că dai poporului convingerea că, în puterea sa suverană, poate fi și judecător. Mai nou, am putut auzi un partid care merge mai departe și transmite poporului că ar putea fi mai mult decît judecător, ar putea fi și călău pe deasupra. Ceea ce poporului s‑ar putea să-i placă încă mai mult…

Foto: Lucian Muntean

Mai multe