Poporul are întotdeauna dreptate!
E binecunoscuta formulă cu care Victor Ponta şi-a acceptat înfrîngerea. La fel ca poporul, şi Victor Ponta a avut dreptate. În ciuda cunoscutelor clişee care spun că democraţia nu prinde în România, că votul popular poate fi periculos pentru că oamenii n-au cultură politică destulă, că votează ca bizonii ş.a.m.d., se dovedeşte că în scurtul răstimp istoric în care au avut alegeri prezidenţiale libere, românii au votat destul de bine, şi mai ales, din ce în ce mai bine. Cel puţin cînd a fost vorba de preşedinte, majoritatea electoratului a ştiut să aleagă, chiar şi cînd n-a prea avut din ce alege.
La prima vedere, poate părea surprinzător ce spun, dar lucrul ăsta e demonstrabil. Desigur, trebuie să excludem primele alegeri, din 1990 şi din 1992. Totuşi, în mai 1990, în ciuda speranţelor pe care unii şi le vor fi făcut, un vot popular în favoarea unui Ion Raţiu sau Radu Câmpeanu era de-a dreptul imposibil. România tocmai ieşise din noaptea unui regim totalitar. Oamenii abia se vedeau scăpaţi de frig, de foame şi de gloanţele „teroriştilor“. După numai doi ani, candidatul opoziţiei democrate, Emil Constantinescu, obţinea un onorabil procent de peste 38%. Poate că nici atunci nu era de aşteptat mai mult.
Peste alţi patru ani însă, Emil Constantinescu, considerat candidatul mai democrat şi care nu avea trecutul comunist al lui Ion Iliescu, a cîştigat cu exact aceleaşi procente pe care acum le-a obţinut şi Klaus Iohannis – 54,4%. Acea victorie a fost cu atît mai importantă, cu cît prezenţa la vot a fost de aproape 76% (mai mare chiar cu trei procente decît în turul al II-lea al alegerilor din 1992).
În 2000, după cum ne amintim, aparent, s-a întîmplat un accident, iar în turul al II-lea au ajuns (iarăşi) omniprezentul Ion Iliescu şi tulburătorul Corneliu Vadim Tudor. Mulţi analişti politici au spus atunci că strania situaţie a fost cauzată, pe de-o parte, de retragerea din joc a preşedintelui în exerciţiu, care era Emil Constantinescu, şi pe de altă parte, de candidaturile suprapuse ale partidelor de centru dreapta, care au dus la fărîmiţarea voturilor. Pe culoare foarte apropiate ideologic au candidat atunci Teodor Stolojan, Mugur Isărescu şi, dincolo de ei, s-a mai înscris şi Petre Roman. Cu finaliştii Iliescu şi Tudor a început să circule celebra vorbă cu alegerea răului mai mic, şi românii au ales, totuşi, răul cel mai mic. Ion Iliescu a cîştigat cu un scor zdrobitor, dar prezenţa la vot a fost mai scăzută decît niciodată pînă atunci (57%) şi cu opt procente mai mică decît fusese în primul tur, ceea ce a denotat o reticenţă electorală importantă în faţa unei asemenea alegeri. Şi pentru a nu ne face prea mari complexe din cauză că atunci am avut în turul al II-lea un candidat extremist, ar trebui să ne amintim că şi în Franţa, doi ani mai tîrziu, în „finala“ prezidenţialelor a ajuns Jean-Marie Le Pen.
În 2004, în ciuda unei guvernări care reuşise să-şi aservească aproape întreaga presă şi în ciuda accidentului cu Teodor Stolojan, majoritatea l-a ales pe impetuosul Traian Băsescu, şi nu pe coruptul Adrian Năstase (chiar dacă la o diferenţă mică).
În 2009, victoria pe muchie a preşedintelui în funcţie (la mai puţin de un procent faţă de Mircea Geoană) ar putea fi interpretată ca un semn că electoratul era deja enervat de greşelile şi de comportamentul lui Traian Băsescu, dar nu îndeajuns încît balanţa să se încline în favoarea lui Geoană, mai ales după povestea cu vizita la Sorin Ovidiu Vântu. Şi acela a fost un vot care, în mare, poate fi considerat cît se poate de responsabil.
Ce s-a întîmplat acum între Iohannis şi Ponta este, aşa cum a scris
o dovadă de
a electoratului din România. Rezervatul Iohannis a obţinut un scor pe care Traian Băsescu nu l-a avut niciodată, cu tot ardeiul său iute din sloganuri şi din exprimare. Una peste alta, se poate spune că, din 1996, dintre candidaţii cu şanse (cu susţinere politică importantă) care li se oferă, românii îl aleg totdeauna pe cel mai bun. Şi cu cît candidatul e mai serios, cu atît primeşte voturi mai multe.
Sigur, nu trebuie să uităm că de fiecare dată au existat şi zone (cam aceleaşi) în care votanţii au putut fi manipulaţi pentru că pun un preţ prea mic pe ideea de vot. De remarcat e că bazinul electoral al PSD şi al candidaţilor săi la preşedinţie e cam în această zonă. Conform studiilor sociologice, PSD a fost votat cu precădere de oamenii mai în vîrstă, de cei cu şcoală puţină şi în special în zonele rurale ale Olteniei, Munteniei şi Moldovei. Dar aceştia nu formează majoritatea.