Popor avem, public la ce ne mai trebuie?

15 martie 2023   TÎLC SHOW

În 1907-1908, Garabet Ibrăileanu a strîns într-un volum cîteva texte, anterior publicate în Viața Românească, prin care se războia un pic cu ideile lui Titu Maiorescu despre începuturile culturii românești moderne, de nu chiar cu modul în care liderul junimist oficiase nașterea acesteia. Volumul se numește Spiritul critic în cultura românească. Socotită de G. Călinescu „o capodoperă în felul ei”, cartea vrea să spună, de fapt, că ceva spirit critic a existat și înainte de Maiorescu, că nu el este cerul și pămîntul spiritului critic în cultura noastră. Însă pomenesc această carte acum din alt motiv. Acolo, Ibrăileanu face la un moment dat o observație care ne apare azi, la un secol și-un sfert distanță, de o supărătoare și chiar exasperantă actualitate. Astfel, suita de cărturari moldoveni de secole XVI-XVII (Luca Stroici, Grigore Ureche, Costineștii, Dosoftei, ba chiar un Ion Neculce care nu știa nici o limba străină, dar era un om cultivat), care culminează la final de secol XVII cu Dimitrie Cantemir, i se pare lui Ibrăileanu că este nu doar o sumă de oameni de cultură, nu doar o sumă de individualități,  ci „o mișcare culturală”. În plus, poate cu o excepție sau două, toți erau foarte legați de Polonia, care, la acea vreme, era veritabila metropolă culturală pentru Moldova, așa cum, de pildă, Franța va deveni pentru România două sau trei veacuri mai tîrziu. Așadar, condițiile propice pentru fondarea unei culturi moderne existau deja în Moldova, cu două veacuri înainte de Maiorescu: aveai metropola influentă culturalmente și aveai intelectualii autohtoni formați de metropolă. Și totuși, cheagul nu s-a prins. Ibrăileanu zice despre acea mișcare că „ar fi avut un efect colosal, ar fi scurtat cu două veacuri drumul penibil pînă la lumină, dacă n-ar fi fost cîteva impedimente”. Primul dintre ele a fost „lipsa de cultură, aproape totală, în păturile moldovenești; cu alte cuvinte, lipsa unei mase de cunoștințe aperceptive”. Pe limba noastră de azi: lipsa unui public. Din observația lui Ibrăileanu reiese, cred, o concluzie importantă, anume că o cultură nu se poate dezvolta fără public. Cultura nu e doar o treabă a unor „intelectuali”, e o treabă a unei colectivități.

La noi, statisticile sînt îngrozitoare: în materia „consumului” de cultură, sîntem de departe ultimii în Europa. Tocmai noi, care sîntem atît de mîndri de cultura noastră (cea pe care nu o cunoaștem, de altfel), tocmai noi, care îi acuzăm pe alții că sînt inculți și proști, tocmai noi! Statistica nu face decît să confirme ceea ce oricine simte imediat în juru-i: o societate complet dezinteresată de cultură. Priviți, doar, cum ne administrăm monumentele, ce educație dăm copiilor, cum ne vorbim limba, cum aplaudăm în picioare absolut orice vedem pe-o scenă, vedeți că stînjeneala de a fi incult a fost înlocuită cu opinia tot mai larg împărtășită că inutilă e cultura – în fine, toate „semnele” din societate indică limpede o veselă și total lipsită de regrete nepăsare culturală. Lumea românească, tot mai mult online, este o zglobie jale culturală. Haimanalele care, în lumea fără online, se cafteau în bodegi de periferie cu drojdieri asemenea lor într-un anonimat deplin, au dobîndit statut de savanți pe maidanul online, în aplauzele mamelucărimii. Stă unul cu dicționarele  „wiki” pe ecran,  copy (adesea anapoda) din ele și paste pe Facebook, iar galeria ovaționează încă o ispravă culturală. Spectacole de o țopenie stupefiantă trec drept desfășurări culturale. Impostorii demască pe toată lumea în numele culturii. Casele moderne nu mai au rafturi pentru cărți. Ideile, mari sau mici, cad în gol. În era online, circulația ideilor are mai mult de-a face cu jocul copilăriei numit „telefonul fără fir” (ce fabuloasă premoniție!) decît cu o decentă și rațională comunicare și receptare. În principiu, auzim fără să ascultăm. Apoi, vorbim mai departe fără să spunem ceva. De fapt, asta e și diferența majoră: poporul aude, publicul ascultă. Avem popor, nimic de zis, vivace, alert, cu reacție imediată, dar public pentru cultură nu e!

Simt replica multora dintre dumneavoastră: „Ba avem public, n-avem cultură pe măsura lui!”. Aș insista că, totuși, n-avem public. Dacă am avea, de pildă, un public pentru literatură sau pentru filozofie, dar nu am avea oferta culturală pe măsura așteptărilor lui, atunci ar trebui să vedem un consum consistent de carte străină (tradusă, eventual) și unul diminuat de carte românească. Nu e cazul. Alții ar replica altfel: „Sigur că nu avem public, dar publicul se formează (se educă) și e vina celor care ar trebui să-l formeze că nu e format, deci de vină sînt oamenii de cultură că nu-și formează publicul, lasă poporul în pace”. Ghicesc în acest răspuns supărarea mai veche, românească, pe „intelectuali”. De cîte ori nu aud: „Unde sînt, dom’le, intelectualii? Faceți, dom’le, ceva!”? Să te superi pe „intelectuali” că nu-și îndeplinesc „rolul” este, în cel mai bun caz, o dovadă de naivitate. Înseamnă să te superi pe niște ființe fragile și nesigure, vulnerabile la vanitate și la suferință, mereu în dubiu în legătură cu propria lor persoană, că nu luptă împotriva majorității părinților care nu pun în mîna copilului lor nici o carte niciodată, că nu se luptă cu gigantul TikTok, că nu se luptă cu televiziunile și „online”-ul unde poporul vrea Becali și nu Radu Lupu, că nu se luptă cu sistemul de promovare în demnități publice al partidelor, altfel masiv votate de același popor să facă exact ceea ce fac. Nu-i cam mult să ceri intelectualilor să răstoarne Universul doar pentru că poporul e cuprins de lene în același timp mintală și mentală? 

Însă, dincolo de toate astea, oricît de „pedagogi” s-ar strădui să fie „intelectualii”, e ceva ce chiar nu pot face. Ca să devii parte din public e nevoie să vrei să fii sau măcar să te intereseze să fii. Niciodată cultura nu vine spre tine, nu dă buzna, ba nici măcar nu se insinuează. E exact cum spun duhovnicii că e cu Dumnezeu: e mereu lîngă tine, dar dacă vrei să-L simți ca pe o experiență personală, dacă vrei să fie cu tine, tu faci primul pas spre El și vei vedea că vine imediat spre tine. Cultura, marea cultură, cultura de dincolo de dubii, cea deja validată și omologată, e mereu foarte aproape de noi. La un pas distanță. Sau chiar la un click distanță. Ea nu ne asediază, însă. Dar ne răspunde imediat dacă facem primul pas. E mereu deschisă, ne așteaptă. Dacă îi cerem, ne va da. Mai clar, esențială este o anume disponibilitate a omului pentru cultură. Asta nu se educă, oricît ai vrea. Tot ce se poate educa vine după disponibilitate, după prima (noastră) deschidere. 

Cultura nu e un spectacol de sunet și lumini care face tot ce poate ca să atragă atenția unuia nemișcat, care asistă, abulic, la alaiul lumii. Cultura e o întîlnire. Vine spre tine doar dacă vii spre ea. Or, publicul este format din acești oameni, care au recunoscut propria lor disponibilitate spre cultură. Urmează, firește, categorii de public: mai avizat sau mai puțin avizat, de la cei care se limitează la simpla plăcere elevată pînă la cunoscători – unii chiar mai cunoscători în ale culturii chiar decît cei care fac cultură. Cu toții sînt publicul. Și cu cît mai mare publicul, cu atît mai mare cultura. Ei bine, dacă pînă acum sînteți de acord cu mine, atunci vă invit să fiți de acord și cu concluzia acestui articol: n-avem! Ne lipsește publicul pentru a fi o cultură cît de cît decentă, în ansamblul culturilor europene. De-aia nu prea avem cultură chiar dacă avem, indiscutabil, talente autentice și viguroase în toate domeniile artei, performeri în științe sau spirite înalte, alese, în cele ale gîndirii.

Mai multe