Popa Zamă şi elitele intelectuale
„Către seară, a venit şi popa Zamă, însoţit pînă la prag de zîmbetul bun al preotesei bătrîne, fetişcana de altădată. Şi s-a încins cheful la toartă. N-a durat mult, fiindcă plecarea noastră îl îndemna pe preot la vorbă. A început cu doctorul.
– Ei, cum ţi-a mers lucrul, domnule Ionescu?
– Bine, părinte, foarte bine, am izbutit să sfîrşesc statistica mortalităţii de la 1800 şi pînă azi. Am lucrat toată vara pe condicile pe cari ai avut bunătatea să mi le dai şi am sfîrşit-o, în fine, acum. Am date foarte interesante, cred că vor face vîlvă la Bucureşti.
Popa Zamă a zîmbit şi a întors vorba aiurea.
Ne-a mai întrebat despre documentele găsite, ne-a povestit cîte ceva despre trecut şi s-a întors la condici, adresîndu-se doctorului:
– Ştii! pe vremuri, sub ruşi, mi-au făcut inspecţie la condicile de pe cari ai ridicat dumneata colbul de douzeci de ani. A venit un doctor de la Chişinău şi le-a puricat mai pe îndelete. Într-un tîrziu, m-a întrebat: Bine, părinte, da’ ce au toţ de mor de holeră în satul ăsta?
– Dacă nu ştiu altă boală, i-am răspuns. Învaţă-mă dumneata alta şi-or muri de alta. Îşi rezervase dreptul să ne facă surpriza la urmă sau era în vervă. (...)
– Dumneavoastră nu ştiţi, nici ruşii, cine sînt, nici oamenii p-aici. M-au prins, tot la o inspecţie, cu Tolstoi în bibliotecă şi Tolstoi era afurisit de patriarh. M-a întrebat: Bine, părinte, citeşti sfinţia ta asemenea cărţi drăceşti? Nu ştii că sînt interzise?
– Ba da, Prea Înalte, dar am aşezat-o între Evanghelia lui Ioan şi cea a lui Matei şi a fugit Diavolul de mult.
Şi tot cu Diavolul am avut odată o poveste, acum, mai de curînd.
Pătrunsese Inochentie şi p-aici pe la noi şi le spusese oamenilor să nu-şi mai stropească viţa cu piatră-vînătă, că are pe Diavol în ea. Şi oamenii îl ascultau. Dăduse filoxera şi stricase bunătate de viţă franceză, în tot satul.
Nu puteam stropi nici la mine, că mă bănuiau. M-am gîndit, m-am răzgîndit, şi la urmă tot am stropit-o. Au venit, să-mi ceară socoteală. Le-am răspuns: Sigur că are pe Dracul, da’ eu am aghezmuit-o piatra-vînătă şi, iaca, Dracul a fugit. M-au crezut şi am ajuns de făceam butoaie întregi şi mă chemau să le aghezmuiesc şi la Derencu, pînă spre Hârceşti. I-am vindecat şi de asta. Şi iaca, acum au adus după mine viţa din Franţa, au învăţat s-o altoiască; nu înţeleg prea multe, dar mă urmează.
Ne-a povestit neîntrerupt; ne-a povestit cum a dres drumurile şi a astupat gropile, spunîndu-le că o să se poticnească în ele pe lumea cealaltă; cum au făcut fîntîni, ca să nu le fie sete acolo, fiindcă se îngrijesc mai mult de ce va să fie decît de ce este. Şi cum i-a convins pe săteni să ardă grajdurile vechi, în care se încuibase molima, spunîndu-le că e o campanie împotriva Satanei.
Ne-am despărţit, la un pahar de izvor. Pe drum, am comentat cu toţii, aşa cum îl gîndisem la vreme singur.
Am aflat de la unul din ei că îşi face catehism din Spencer, din Spenceraş, cum îi spune el, şi m-am mirat puţin de asta, dar mă întreb şi astăzi: ce duh poartă în sine popa Zamă de i-a trăit spiritul neatins patruzeci şi cinci de ani în singurătatea de nici o veste şi de nici o unealtă tulburată, a văgăunii Orheiului?...“
Acest popa Zamă este, probabil, cel mai savuros personaj din campania monografică de la Cornova, din 1931, repusă de curînd în pagină cu o extraordinară migală şi vizibilă plăcere de Marin Diaconu, Zoltan Rostas şi Vasile Şoimaru la Editura Quant din Chişinău. Dar nu este singurul. Iar poveştile acestei lumi de referinţă a interbelicului românesc acoperă peste opt sute de pagini. Este o lume văzută de intelectuali (sau, mă rog, de „sociologi“...), dar nu din bibliotecile sau cafenelele lor din Bucureşti, ci de la firul ierbii. Este „România profundă“, oricît de perimat ar suna această sintagmă. Cu această Românie, care reprezenta la acea vreme 79% din populaţia ţării, se construia România Mare.
Văzute din această perspectivă, lucrurile arată puţin diferit. Am în vedere aici cartea lui Lucian Boia despre „capcanele istoriei“ – elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, pe care tocmai am citit-o şi care a (re)născut pasiuni intelectuale printre contemporani. Evitînd să cad în „capcana“ lor, constat însă că exista viaţă şi dincolo de dreapta-stînga şi mă gîndesc că popa Zamă era şi el un „intelectual“, chiar dacă nu făcea parte, în mod evident, din „elitele“ ţării. Şi mai evident, volumul Cornova 1931 nu va naşte nici un fel de pasiuni, de-abia dacă va stîrni interesul unei duzini de „specialişti“. Şi totuşi, nu este mai puţin important pentru a înţelege cu adevărat acele vremuri care ne bîntuie memoria.
România modernă s-a născut, ca pretutindeni, în capul unor elite naţionale (ba chiar şi „internaţionale“...). Schimbarea ei la faţă, trudnică şi reală, s-a împlinit însă şi prin generaţii de popa Zamă, anonime şi uitate de istorie. Volumul celor trei editori este, din acest punct de vedere, un modest monument al intelectualului necunoscut – „monument“ care riscă să rămînă însă şi el necunoscut...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.