Politicienii deştepţi

11 decembrie 2014   TÎLC SHOW

Îmi spune un amic – imediat după încheierea campaniei electorale autohtone –, cu o expresie sincer admirativă pe figură: „Dom’le, îi puteţi înjura voi, ăştia, editorialiştii, cît vreţi, pe oamenii politici. Un lucru nu le puteţi nega totuşi – sînt inteligenţi, dom’le, foarte inteligenţi!“ Observîndu-mi figura nedumerită, s-a simţit dator să adauge: „Bun, hai să nu exagerez! Nu sînt inteligenţi toţi aşa, in corpore, dar măcar ăştia care ies în faţă rup gura tîrgului cu virtuţile intelectuale. Or fi mulţi dintre ei, nu zic, hoţi, şmecheri, ipocriţi, perverşi, mincinoşi şi egoişti. Cu toate acestea, IQ-ul le rămîne foarte ridicat, bate sigur media românească. Prin urmare, repet, sînt, indubitabil, inteligenţi...“ „Cel mult deştepţi, Gicule, şi asta, vorba ta, numai în anumite situaţii. În nici un caz totuşi nu aş putea să-i caracterizez drept inteligenţi. Şi aici am în minte majoritatea covîrşitoare a politicienilor carpatini!“ i-am răspuns liniştit, fără intenţii polemice. Gicu m-a privit cu neîncredere, ştiind că n-aş marşa la elogii à propos de politicieni, indiferent de tabăra lor de provenienţă. Or, „deşteptăciunea“ pusă în relaţie adversativă cu „inteligenţa“ suna mult prea „bine“ în gura mea, fie şi într-o referire fugitivă. Era evident că intenţia sa iniţială fusese una provocatoare. Avea chef de contradicţii pe teme politice. Reveni asupra nuanţelor, prudent, dar şi ofensiv totodată: „Hai, bătrîne, nu te mai ascunde după vorbe! Accepţi, aşadar, că sînt inteligenţi! Ce mi-e deştept, ce mi-e inteligent?“ „Păi, îţi este, Gicule“, i-am replicat, bucuros cumva că a ajuns singur în acest punct. „Parcurge mătăluţă tableta asta a lui Călinescu din 1945 şi vei vedea diferenţe majore!“ Am scos masivul volum (doi) al Gîlcevii înţeleptului cu lumea din bibliotecă şi l-am deschis, cu rapiditate, la pagina 208, unde Gicu, luat prin surprindere, silabisi titlul unui articol publicat de Aristarc, pe 25 septembrie 1945, în Lumea: „«Deştept» şi «inteligent»“.

Pe scurt, sarcasticul şi mizantropul critic are acolo un dialog revelator cu un ins care-şi suspectează animalele din ogradă de „inteligenţă“: cocoşul – hrănit cîndva cu firimituri de pîine la fereastră – se întoarce constant la locul cu pricina, impresionîndu-şi astfel stăpînul cu nebănuitele sale abilităţi, cîinele – şi mai şi – deschide uşa, îşi face galerii pe sub casă şi escaladează ziduri. Sînt doar „deştepţi“, nu „inteligenţi“, comentează sec moralistul. Intrigat, interlocutorul cere lămuriri: „Dumneata, domnule profesor, eşti om cu carte, te rog să-mi explici de ce cocoşul este deştept fără să fie inteligent!“ Nimic mai simplu pentru autorul Bietului Ioanide – obişnuit cu subtilităţile: „Nemţii au două vorbe – Verstand şi Vernunft, care se traduc prin inteligenţă şi raţiune. Noi (...) să le tălmăcim altfel! La Verstand să-i zicem deşteptăciune şi la Vernunft inteligenţă. Esenţială este deosebirea dintre aceste noţiuni. Verstand este, domnule, facultatea de a lega între ele reprezentările, de a stabili o relaţie de la cauză la efect şi de a economisi timp, completînd percepţia, anticipat, la apariţia întîielor date sensibile. (...) Deştept este cine nu-i adormit, omul cu simţurile vigilente care coordonează repede. Inteligenţă vrea să zică altceva, facultatea de a prelucra experienţa empirică în concepte, de a te ridica la abstracţiuni, la idei. Deşteptăciunea e un proces imediat, şi cine nu prinde repede nu-i deştept, inteligenţa presupune un răgaz de reflecţiune. Individul inteligent, cu mult Vernunft, are o perspectivă de sus a lumii, el cunoaşte, clasificînd şi subsumînd. Numai lui îi este accesibil adevărul.“ „Ca atare, Gicule“ – am continuat eu savant vorbele lui Călinescu –, „deşteptăciunea constituie capacitatea de a te aşeza într-un univers al stimulilor, pe cînd inteligenţa rămîne abilitatea de a vedea dincolo de concreteţea stimulilor în cauză, de a intui fenomenalităţile extrasenzoriale.“

Lui Gicu i se încreţi fruntea grosier, precum lui Nilă în Moromeţii, dar avu totuşi imboldul să răspundă: „Bun, da’ politicienii ăştia anticipează realitatea, par fini psihologi, fac scheme economice şi financiare, la care nici nu te duce mintea, se impun în faţa comunităţii prin voinţa lor proprie şi rezistă la inimaginabile presiuni. Asta nu-i face inteligenţi?“ „Nu, Gicule, din păcate, nu-i face decît cel mult deştepţi. Iată şi o distincţie suplimentară: deşteptăciunea politică le conferă unora dintre ei dexteritate în manipulări şi le asigură, recunosc, mobilitate în mecanism. Lipsa inteligenţei politice îi împinge însă spre gafe, îi trădează, ultimativ, a fi neintuitivi (în ciuda credinţei tale în vizionarismul lor!), forţîndu-i la revizuiri penibile, la trădări şi la minciuni. Trebuie să-ţi mai aduc exemple? Ia în considerare doar reconfigurarea interminabilă a alianţelor de pe scena noastră politică!“ Gicu mă privi cu reproş, comentînd: „Mă rog, voi, filologii...“ Apoi, plusă subit: „Bine, bine, dar măcar deşteptăciunea nu le-o poate contesta nimeni.“ „Ai dreptate aici, dar, cum spuneam deja, numai în cadrul fixat de Călinescu – deşteptul e instinctual, manipulativ, reptilian, viclean, fără rigoare raţională, pasional, lipsit de intuiţie şi înclinat către eroare. Nu poate locui în spaţiul ideilor adevărate. De fapt, cum observă însuşi Aristarc în final, cine e deştept prin chiar aceasta devine inapt de a gîndi.“ Contrariat, amicul meu îmi ridică, neverosimil, mingea la fileu, aidoma gospodarului fascinat de inteligenţa propriului cocoş: „Adică deşteptul este... prost?“ Nu mi-am putut reprima suculentul răspuns călinescian: „Dragă Gicule, nu te afli departe de adevăr!“ 

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.  

Mai multe