Poliţia politică a libertăţii

17 septembrie 2009   TÎLC SHOW

" Dar de ce nu le-ai dat lor o cameră să se filmeze ei înşişi? s-a repezit John imediat ce s-a terminat proiecţia. Eram la Şcoala de vară de la Konitsa, unde profesorul Herzfeld de la Harvard tocmai prezentase un film făcut de el despre viaţa unui cartier din Roma. John era un cursant american. " Păi asta am şi făcut la un moment dat, şi am inserat anumite pasaje în filmul pe care vi l-am prezentat, a răspuns profesorul. " Deci tot tu ai hotărît, în locul lor, ce e important şi ce nu! Cine eşti tu să hotărăşti în locul oamenilor ce e important pentru ei? s-a răstit John. " Un antropolog..., a răspuns zîmbind Herzfeld, după ce a stat puţin pe gînduri. În mod evident, nu era deloc surprins de întrebări. Doar venea din America!... Cînd mi-a venit rîndul să vorbesc despre etnicitate în Dobrogea noastră, am început prin a preciza că nu se poate vorbi despre "comunitate" la modul "natural", ca şi cum aceasta ar exista dintotdeauna printr-o esenţă eternă a sa, ci că, de fapt, este vorba de procese de "comunitarizare", cum ne-a învăţat Max Weber de mult timp, şi aşa mai departe. " Cine îţi dă dreptul să spui despre nişte oameni că sînt sau nu sînt o comunitate? Întreabă-i pe ei! " Păi asta am şi făcut, am stat de vorbă cu acei oameni, acolo la ei, pe teren. Dar în final trebuie să folosesc astfel de concepte pentru a interpreta şi explica ce am văzut şi ce am auzit. Asta se cheamă antropologie " am completat eu, reproducînd fără să vreau spusele lui Herzfeld. " Dacă asta numeşti tu antropologie, atunci eu nu pot să ascult un asemenea curs! a izbucnit John, şi-a strîns lucrurile şi a ieşit din sală trîntind uşa. Dar s-a întors cu un scaun pe care l-a aşezat afară, în faţa uşii deschise, ca să asculte în continuare ceea ce spuneam... A doua zi, în timp ce o studentă făcea o scurtă prezentare despre ceangăi (Tchango people, spunea ea), prietenul nostru se foia tot mai revoltat pe scaun, pînă cînd a izbucnit: " Incredibil! Aici se spun nişte lucruri incredibile! Cineva a vorbit chiar despre "people"! Voi n-aţi auzit de corectitudine politică, morală, legală?... " Dar cum trebuia să spună? au sărit mai mulţi din sală. John n-a răspuns. Presat însă de colegi, le-a explicat în pauză că se spune pur şi simplu "subiecţi", nu "people", că nu noi hotărîm dacă ceangăii sînt "people" sau nu. În acelaşi curs, am avut şi o altă discuţie înfocată. Fiind vorba despre identităţi colective, am început prin a defini cît de cît ce voi înţelege prin acest termen: un discurs legitim despre apartenenţe cu sens " am zis eu. " Cum adică "legitim"? Ştim cu toţii că homosexualitatea, de pildă, a fost şi încă mai este considerată nelegitimă. Deci homosexualii nu au o identitate legitimă? " m-a interpelat o tînără austriacă. " Este vorba despre legitimitate socială, nu politică, morală sau juridică " am dat eu să explic. Adică despre faptul că mai există şi alţi indivizi în societatea respectivă care împărtăşesc acel discurs identitar sau măcar îl consideră posibil, chiar dacă nu-l împărtăşesc. " Dar oricine poate să fie homosexual dacă vrea! Eu, de pildă, sînt homosexual în sufletul meu, dacă vreau " a continuat fata. " Foarte bine, este cît se poate de "legitim". " Dar există totuşi anumite limite în construcţia identităţii. Eu, de pildă, pot să fiu sau nu "homosexual în sufletul meu", dar nu pot să fiu chinez! " De ce? s-a mirat, sincer, studenta. Am tăcut, gîndindu-mă la minunile chirurgiei estetice " şi nu numai... " Bine, să iau alt exemplu: eu, de pildă, sînt înger în sufletul meu. Nimic "ilegitim" în aceasta. Dar dacă mă sui pe fereastră şi vreau să zbor la ceruri, pentru că sînt înger, s-ar putea să am o problemă. În acest caz, identitatea mea devine "i-legitimă" social. Ea ţine de psihiatrie! " Psihiatria a inventat azilurile de nebuni, în care închide pe cine vrea ea... " mi-a replicat austriaca, punînd punct discuţiei noastre. Noaptea, tîrziu, am încercat să-mi adun gîndurile. Deci, să rezumăm: sîntem cu toţii subiecţi, subjects, liberi să fim, în sufletul nostru, ceea ce vrem să fim, femei sau bărbaţi, români sau chinezi, comunităţi sau individualităţi. Şi nimeni, dar nimeni nu are dreptul să ne îngrădească această libertate cucerită cu greu (cînd? de către cine? " mă întrebam eu în întuneric...)! Mai mult, nimeni nu are voie să ne limiteze libertatea de a deveni numindu-ne după cum crede el că sîntem, bărbat sau femeie, român sau chinez etc. Altfel spus, numirea însăşi devine suspectă, dacă nu de-a dreptul abuzivă, cum o considera John de fiecare dată. Desigur, numirea este un act de putere, de aceea El nu are nume, iar la începuturi Cuvîntul era la El, iar El era Cuvîntul. Dar aici jos, în lumea noastră, trăim ca oameni prin faptul că sîntem fiinţe cuvîntătoare şi numim după cum ne pricepem toate cele ce ne înconjoară. Mai greşim, uneori, dar este acesta un motiv suficient pentru a pune, în numele libertăţii, Cuvîntul sub controlul unei poliţii politice? Die Gedanken sind frei... " am început eu să fredonez încet, în noapte...

Mai multe