Poezia lui Kalaşnikov

30 ianuarie 2014   TÎLC SHOW

Am petrecut ore şi nopţi întregi prin foişoare de beton, în frig şi în umezeală, păzind, chipurile, o unitate militară a regimului comunist sau întreprinderea în care abia mă angajasem cînd a început Revoluţia. N-am înţeles niciodată cine ar fi vrut să atace acea unitate militară şi nici cine ar fi avut interesul să cucerească, la Revoluţie, o întreprindere de prospecţiuni geologice, dar asta e altă poveste.

Cert e că, de fiecare dată cînd am stat de pază împotriva unor duşmani incerţi, am avut alături de mine o puşcă despre care, atunci, nu eram conştient cît e de celebră. De fapt, tehnic, nici nu se chema „puşcă“, ci „pistol-mitralieră AKM“. În armată, învăţasem s-o demontăm contra cronometru – parcă ni s-a pomenit şi un record în secunde – şi ştiam s-o curăţăm rapid, s-o ungem prin toate cotloanele. Fiecare îşi avea arma lui, care se ţinea în rastelul încuiat cu lacăt şi pe care, la o adică, trebuia s-o poată ridica imediat, în ordinea de bătaie, fără să se calce pe picioare cu ceilalţi. Ni se spusese că e obligatoriu să ţinem minte seria propriei arme, şi în somn. Nu doar că nu era bine să-ţi încurci arma cu a unui camarad sau că era nevoie să se ţină o ordine. Raţiunea acestei reguli avea legătură cu însuşi comandantul suprem. Evidenţa şi responsabilitatea asupra armelor şi a cartuşelor erau cît se poate de stricte, temerea nedeclarată a autorităţilor comuniste fiind că orice armă dispărută ar fi putut fi, la un moment dat, folosită împotriva lui Ceauşescu. Culmea e că, pînă la urmă, tot de la nişte AKM-uri i s-a tras. În sfîrşit, şi asta e altă poveste.

De voie, de nevoie, şi cum nu prea ai multe lucruri de care să te legi în armată, m-am împrietenit cu acel obiect care-mi fusese dat în posesiune temporară. Era, totuşi, o jucărie fascinantă, chiar dacă făcută să omoare oameni – sau poate tocmai de aceea. O armă destul de bună, lăudată foarte mult astăzi pentru simplitate, robusteţe şi eficienţă. Şi, fiindcă ocheam bine cu ea, comandantul m-a ales să particip la un concurs între unităţi, astfel că, timp de două săptămîni, cîţiva ţintaşi am fost scoşi de la programul obişnuit de instrucţie şi curăţat cartofi, şi ne-am antrenat separat, pe un cîmp care ţinea loc de poligon. Am tras cît am poftit în ţinte de hîrtie şi în cutii de conserve, aşa cum văzusem prin western-uri. AKM-ul s-a dovedit un instrument de nădejde.

Iniţialele cu pricina vin, mai pe ruseşte, de la Avtomat Kalaşnikov Modernizirovanîi. Nu cred că pe atunci ştiam asta şi, cu siguranţă, n-aveam habar că exista un tip pe nume Kalaşnikov, care a inventat-o. Oricît ar părea de incredibil, Mihail Timofeevici Kalaşnikov a murit abia luna trecută, în vîrstă de 94 de ani. În felul lui, a fost un geniu. A inventat puşca de război cea mai folosită de pe glob, în ultimii peste 60 de ani. În lume există circa 100 de milioane de AKM-uri, dintre care aproximativ jumătate sînt contrafăcute. Cu alte cuvinte, arma se bazează pe nişte piese şi principii atît de simple că nu e prea complicat nici s-o copiezi. Nu e foarte grea, funcţionează în orice condiţii, chiar şi dacă intră în ea nisip sau noroi, nu se blochează aproape niciodată, e uşor de manevrat şi are un încărcător care se schimbă repede. Nu întîmplător, în conflictele barbare de prin lumea a treia, e folosită chiar de copii.

Încă de mic, Kalaşnikov a fost un iubitor de arme, tot aşa cum a fost un iubitor al lui Stalin, chiar dacă, în anii ’30, familia sa a fost deportată în Siberia, în timpul reprimării aşa-numiţilor kulaci, iar tatăl său a şi murit în acele condiţii. AKM nu este singura invenţie a lui Kalaşnikov. Se pare că ar fi inventat aproape 150 de arme diferite. N-a fost recompensat cu bani (AKM a fost brevetată abia pe la sfîrşitul anilor ’90), dar a primit o mulţime de onoruri şi decoraţii. Autorul a fost foarte mîndru de invenţia sa cea mai importantă (în 1947, a inventat AK-47, iar doi ani mai tîrziu a modernizat-o, rezultînd AKM) şi n-a avut vreodată mustrări de conştiinţă. În fond, cînd inventezi o puşcă, ştii la ce va fi folosită şi n-ai vrea să iasă una proastă. Se spune că Mihail Kalaşnikov n-a fost fericit să vadă invenţia sa în mîinile duşmanilor Uniunii Sovietice, în ale mujahedinilor din Afganistan, de exemplu.

Dincolo de toate acestea însă, The Economist scrie că autorului celebrei arme îi plăcea să fie înconjurat de cărţi bune, de Montesquieu şi Seneca, sau de ale unor poeţi ruşi ca Nekrasov şi Esenin, ale căror versuri a încercat mult timp să le imite. Cică uneori spunea că şi-ar dori să fie ţinut minte nu pentru armele inventate, ci pentru poeziile sale. Poezii de Kalaşnikov. Mai rusesc de atît nu se poate. Auzind asta, mi-am amintit un moment de acum trei decenii, în care, instalat comod într-un foişor de beton, pe care-l umplusem cu fîn, alături de kalaşnikovul meu, care-mi dădea un oarecare sentiment de siguranţă, citeam Fraţii Karamazov.

Mai multe