Poetica drobului de sare
Am trăit zilele trecute o situaţie demnă de cel mai autentic suprarealism. Ea mi s-a părut revelatoare, cu atît mai mult cu cît abia publicasem aici articolul „Scuza formelor fără fond“, unde mă ocupam de anumite ipostaze al prostraţiei româneşti. Iată faptele. Primesc la facultate o donaţie de cărţi (noi) din partea unei importante instituţii străine. Mă grăbesc să retransmit volumele către filiala de specialitate a bibliotecii universitare. Surpriză! „Aveţi inventar pe ele?“ mă întreabă o doamnă funcţionară din circuit. „N-avem! Au fost donate…“ „Vai, faceţi neapărat inventar, pentru că nu sînt ale noastre, sînt ale dumneavoastră. Noi cred că putem să vi le luăm în custodie doar.“ „Bine, şi dacă vi le donez la rîndul meu printr-o nouă scrisoare de cedare (cedez, carevasăzică, cedarea cedantului)?“ „Vai, nu merge, mă tem că trebuie luate în inventar cu valoare de piaţă stabilită, altfel nu au cum să fie înregistrate.“ „Adică“, mă arăt eu tulburat, „nu numai că le inventariem noi în prealabil, ci le stabilim şi preţ de piaţă?“ „Exact!“ „Păi, le-am primit gratis…“ „Nu contează, mi-e frică, domnule profesor, că, în inventar, trebuie musai ca donaţia să aibă o valoare în bani.“ În sfîrşit, unde-i lege, nu-i tocmeală. Chem administratori, gestionari, economişti şi le cer o inventariere rapidă – cu preţ de piaţă inclus – a cărţilor. „Vai, nu se poate“, sînt avertizat din start. „De ce?“ întreb, în prag de colaps nervos. „De înregistrat pe o listă le putem înregistra, însă ne temem că valoarea lor nu poate fi stabilită decît de o comisie de audit. Comisia de audit se solicită printr-un memoriu argumentat către conducerea universităţii. Odată aprobată cererea, în termen de 60 de zile, comisia are obligaţia de a se întruni. Ulterior, probabil tot în 60 de zile, vor transmite rezultatul evaluării. Nu e exclus, vai, ca şi biblioteca să-şi convoace propria comisie de audit, la primirea volumelor. Dacă cele două rezultate financiare nu coincid, se reclamă intervenţia unei a treia comisii, de mediere. Cam în doi-trei ani, toate cărţile vor ajunge şi la raft…“ În transă, îmi scot celularul şi sun o veche prietenă care lucrează la „Împrumut“, la BCU. O întreb dacă nu vrea să-i trimit nişte volume donate, pentru înregistrat. „Cum să nu?“ îmi răspunde. „Le dau cote chiar astăzi, iar mîine vor fi la raft. De poimîine, vor fi vizibile şi pe site. În plus, scriu şi o misivă protocolară, de mulţumire, către donator.“
Am căzut, de atunci, într-un fel de compulsie. Spun tuturor cunoscuţilor că textul cel mai profund, din întreaga cultură română, e snoava „Prostia omenească“, în special în punctul în care creionează mica parabolă a drobului de sare. Imaginarul – nu neg, supradezvoltat, al românilor – a creat, în timp, o istorie virtuală, unde totul, toţi şi toate sînt colorate apocaliptic. Nu lenea, nu indolenţa, nu irepresibilul avînt poetic, nu conservatorismul şi nici vita contemplativa în exces reprezintă adevăraţii duşmani ai progresului autohton, ci fantezia noastră practic nemărginită. Nu reuşim să facem doi paşi înainte, fără să ne imaginăm sute de scenarii catastrofice, mii de consecinţe cataclismice, care pot decurge de aici. Prin urmare, din instinct de conservare, executăm imediat patru paşi înapoi. Ne aflăm într-o perpetuă contemplare încordată şi semiisterică a drobului de sare, situat deasupra capului copilului. La cea mai mică mişcare a cuiva, la cea mai neînsemnată iniţiativă, la cel mai benign gest de acţiune, cerem, disperaţi, starea de împietrire, exsanguinaţi de groaza vreunei minime adieri de vînt, ce ar putea produce dezastrul. În ciuda permanentei senzaţii de agitaţie transmise la suprafaţă, societatea românească, de fapt, constituie, în dimensiunea sa adînc-istorică, un tablou din Pădurea Adormită. Gestica actanţilor pare aici îngheţată chiar în mijlocul derulării faptelor, existenţa are ceva suspendat în nemişcarea ei. Procesele par să se fi oprit, după toate aparenţele, paradoxal, într-o clipă de maxim efort, de opintire convulsivă. Comunitatea a paralizat subit în reprezentarea unui impuls de acţiune absolută. Spaima drobului de sare determină un somn al raţiunii, din care, fără îndoială, nu se pot naşte altceva decît monştri. Monştrii imposibilităţii noastre de asumare (la vreme) a istoriei, monştrii incorigibilului nostru retard civilizator, în sfîrşit, monştrii delăsării mioritice, ai plîngerii metafizice, ai exasperării poetice şi ai revoltei filozofice. Energia românească, deşi intensă şi adesea copleşitoare, se consumă inutil, în proiecţii imaginare (încărcate de orori), statice şi fără miză istorică, pliabile mai curînd pe atemporalitatea doinelor şi a baladelor, decît pe dinamica vieţii.
Privesc, pe birou, oferta unei importante companii de calculatoare americane de a organiza un workshop în facultate, pentru promovarea activităţii sale în România. Scopul: recrutarea unui număr de studenţi foarte buni cunoscători de engleză şi germană, în vederea angajării. Vorbim de joburi remunerate cu două-trei mii de euro pe lună. Mai întîi, mă bucur prosteşte că se mişcă lucrurile spre bine, apoi devin sobru şi intru în panică. Vai, dacă e o capcană pentru videochat-uri, dacă sînt căutaţi mici sclavi pentru prosperitatea postindustrialităţii? Vai, dacă vine un cutremur în timpul workshop-ului sau dacă se prăbuşeşte cursa TAROM Bucureşti – Iaşi fix peste aripa din universitate unde se va desfăşura întîlnirea? Vai, dar dacă Putin declanşează al Treilea Război Mondial? Ori, vai, dacă pînă atunci vine peste noi ciuma bubonică?
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.