Podul de piatră
Nepăsarea față de reguli, cutume, tradiții sau istorie pare să fie ea însăși un adevărat specific local pe la noi. Demolarea Hanului Trei Sarmale de la Iași e un exemplu recent. Chiar dacă nu era vorba de aceeași clădire căreia Eminescu, Creangă sau Alecsandri îi călcaseră pragul, ci de un imobil reconstruit după ce se ruinase și chiar dacă proprietarul (care a manevrat el însuși buldozerul) susține că-l va reconstrui și mai trainic, și mai frumos, lucrurile nu s-au desfășurat după nici un fel de regulă sau lege. Condițiile în care s-a făcut dărîmarea nu sînt de natură să dea încredere că noua construcție va mai avea vreo legătură cu cea veche, că va mai respecta vreo normă sau că va mai fi măcar ridicată. Nu există nici un fel de garanții serioase. Podul de piatră s-a dărîmat, a rămas doar apa care l-a luat și care continuă să curgă la vale.
De curînd, în timp ce vizitam centrul vechi al Valenciei, ghidul ne-a povestit cum splendidul oraș a fost bombardat în timpul războiului civil din Spania: „Deși nu pare, să știți că toate clădirile astea sînt fake. Au fost distruse de bombardamentele italienilor și germanilor care-i ajutau pe naționaliști”. Se spune că aproximativ o mie de clădiri au fost atunci complet distruse, mărturie fiind fotografiile vremii, care arată un oraș în ruine cu munți de moloz. Și s-ar putea considera că Valencia a scăpat ușor față de Madrid sau Barcelona, ca să nu mai vorbim de Guernica, a cărei distrugere a inspirat celebra pictură a lui Picasso. Nu știu cum s-a reconstruit Guernica, dar știu că, la fel ca la Valencia, la Barcelona și la Madrid clădirile vechi au fost reconstruite în mare parte. Zonele istorice arată ca înainte, iar ideea că ele au fost la un moment dat complet distruse pare astăzi de-a dreptul incredibilă. Arhitectura modernă și-a făcut și ea apariția, bineînțeles, dar în zone distincte, fără s-o tulbure pe cea veche.
Multe alte zone din Europa au fost reconstruite identic după războaie sau calamități. Varșovia e și ea un caz extraordinar. După ce întregul oraș a fost ras de pe fața pămîntului în cel de-al Doilea Război Mondial, centrul a fost refăcut după vechile planuri, stradă cu stradă, clădire cu clădire, încăpere cu încăpere, identic și, culmea, chiar în vremea comunismului uniformizator și „înnoitor”.
De curînd am auzit de reconstrucții similare la Potenza, în sudul Italiei, unde aliații au bombardat intens clădiri istorice în care se fortificaseră trupele germane, în 1943.
La rîndul ei, Germania, confruntată cu distrugeri uriașe, s-a chinuit ceva mai mult cu reconstrucția, mai ales în partea estică. Dresda sau Berlinul nu mai sînt cum au fost. La Dresda, însă, planurile și lucrările de refacere a clădirilor istorice nu sînt nici pe departe abandonate.
Pînă și din biata Bosnia-Herțegovina am aflat vești despre reconstruirea minunatului pod de piatră din Mostar, la doar un deceniu după ce fusese bombardat de sîrbi și apoi dărîmat complet de armata croată, în timpul războiului din fosta Iugoslavie. Au făcut altul nou la fel de trainic și de frumos.
Acum, bineînțeles că apar unele întrebări: Noi de ce nu reconstruim aproape nimic? De ce nu restaurăm? De ce pare să nu ne pese de ce a fost? De ce n-avem aproape deloc asemenea procupări? Ceaușescu a profitat de cutremurul din 1977 ca să-și pună în aplicare planurile de „sistematizare”, adică de distrugere a tot ce amintea de trecut. Specialiștii socotesc însă că după 1989, în deplinătatea libertății (și a facultăților noastre mintale, cum s-ar putea spune), am stricat și mai mult din acest patrimoniu, și așa destul de sărac. În orice caz, de-a lungul timpului, edilii Bucureștiului au contribuit prin rea-voință, incompetență sau nepăsare la distrugeri mult mai grave decît cele produse de războaie sau cutremure.
Una din foarte rarele refaceri semnificative din ultima vreme a fost cea a clădirii Teatrului Național (nu a celei bombardate de germani în 1944, ci a celei inaugurate în 1973 și schimonosite ulterior, în anii ’80, de ofensiva kitsch-ului ceaușist). Asta s-a întîmplat grație eforturilor și perseverenței unui singur om: Ion Caramitru.
Nimeni nu s-a angajat însă în mod serios după Revoluție să reconstruiască, de exemplu, măcar în parte, Așezămintele Brâncovenești. Primarii succesivi au fost de-a dreptul dezinteresați de orice asemenea proiect. Pe de altă parte, e de observat că natura sălbatică răsărită într-o uriașă groapă abandonată, cu margini betonate, a creat o neașteptată pasiune publică. O eventuală reconstruire a faimoasei mănăstiri care a existat tot pe acolo n-a mobilizat vreo energie colectivă. Nu părem să aparținem continentului caracterizat prin cea mai mare grijă față de patrimoniul său istoric și cultural. Dar cum vom părea cînd Ucraina va organiza Eurovision-ul, într-un Mariupol refăcut, așa cum a promis președintele Zelenski?