Pledoarie pentru casele mici şi mijlocii
A mai căzut încă una. Ieri-dimineaţă, cînd am plimbat cîinele, era încă acolo. Aseară nu mai erau decît nişte urme de moloz şi un escavator cu braţul ridicat ameninţător către cer. Un cer care se întindea liber peste mahalaua bucureşteană în care locuiesc, un cer pe care îl vedeam de aici, de la fereastra biroului meu şi pe care mi l-a răpit de curînd calcanul unui bloc cu apartamente de lux. Dar oare - mă tot întreb eu de cînd a început această agonie vorace - nu acesta era luxul mult visat de tot bucureşteanul înghesuit în blocuri, să "stea la curte"? Atunci de ce acum, cînd pot să o facă (cei care pot să o facă), bucureştenii se reped care mai de care să betoneze curtea şi să astupe cerul? Dar mai ales mă întreb care este ideea (idealul) de confort a acestor oameni, a românilor recenţi, ca să spun aşa - sau, mai exact, a românilor recent bogaţi, care visează la confort şi îşi permit luxul de a-l cumpăra? Dacă te uiţi puţin dintr-un capăt într-altul al ţării, răspunsul statistic se impune cu forţa evidenţei: confort înseamnă lux, iar luxul este ceea ce toată lumea poate să vadă că este luxos. Altfel spus, confortul este ostentaţia bunăstării - adică ţine de imagine. Iar expresia materială a acestei imagini călăuzitoare se traduce mai întîi şi mai întîi prin ceva foarte simplu şi foarte vizibil: dimensiunea. Pentru aceşti oameni, confortul nu poate fi decît ceva mare - sau măcar ceva care să pară cît mai mare, cît mai impunător. S-ar părea că gradul confortului este direct proporţional cu mărimea locuinţei, că acel sentiment, altminteri inefabil, de a te simţi bine este integrat în dimensiunile cele mai nemijlocit fizice ale bunăstării. Această reprezentare spontană, dar sistematică a confortului îmi aduce aminte de ceva similar din psihologia copilului. Este vorba despre "judecata morală" şi investigarea ei de către Jean Piaget. În acest scop, psihologul elveţian a inventat aşa-numitele "dileme morale", nişte povestiri simple de genul următor: Doi copii intră într-o cameră, în care nu aveau voie să umble, şi se joacă. La un moment dat, unul răstoarnă o călimară şi face o pată mare de cerneală în mijlocul biroului. Peste cîtva timp şi celălalt răstoarnă călimara şi face o pată mică într-un colţ. Psihologul îi întreabă apoi pe copiii cu care face experimentul, ce părere au, cei doi copii din povestire sînt la fel de vinovaţi sau nu? Iar copiii, pînă pe la 7-8 ani, răspund fără să ezite că cel care a făcut pata mai mare este mai vinovat, iar cel care a făcut pata mai mică este mai puţin vinovat. Altfel spus, moralitatea faptei nu se desprinde de dimensiunile fizice ale acesteia. Aşa şi cu noii noştri bogaţi în căutare de confort: s-ar părea că vîrsta lor mentală, în această privinţă, este cam aceea a unor copii de 7-8 ani. Altfel spus, s-ar părea că, în privinţa "judecăţii estetice", societatea noastră tranzitorie suferă de un oarecare infantilism... Lucru de înţeles, în anumită măsură. În măsura în care ontogeneza repetă filogeneza, în care anumite procese sociale tind să fie luate şi ele de la capăt, în ciuda experienţei istorice acumulate. Fenomen mai greu de acceptat însă, căci de aceea s-au inventat statul, instituţiile publice, normele sociale şi cîte şi mai cîte: pentru a împiedica repetarea la voia întîmplării a istoriei "naturale". În cazul de faţă, nu poţi să nu te întrebi de ce "instituţiile abilitate" (căci ele există!) nu încearcă măcar să promoveze maturitatea urbanistică a localităţilor ţării pentru asigurarea minimului disconfort al cetăţenilor săi. Imaturitatea agresivă, de care dăm dovadă (şi) în acest domeniu, nu este o fatalitate a tranziţiei şi nu este nici legea implacabilă a pieţei. Nu pot să nu mă gîndesc astfel la cartierul iniţial feroviar din Budapesta, unde locuiesc la prietenii mei de fiecare dată cînd merg în capitala vecină şi unde în prezent locuieşte "clasa de mijloc" a Ungariei: nu a dispărut un metru pătrat de curte şi nu a fost supraetajată o singură casă faţă de nivelul şi stilul iniţial al cartierului. Doar confortul interior a fost mărit exponenţial, la nivelul oricărui burghez respectabil din orice capitală bogată a lumii. În lipsa unei politici publice de acest gen şi la noi, visez la o Brigitte Bardot a căsuţelor neajutorate, la o asociaţie a prietenilor caselor mici şi mijlocii. Mă plimb pe străzile Bucureştilor şi notez în minte aceste fiinţe imobiliare ce se cer protejate. Unele sînt muribunde. Altele sînt încă ţanţoşe: în Băneasa, o bătrînică a refuzat zecile de mii de euro pentru teren şi s-a aşezat temeinic în căsuţa sa, printre zecile de vile supraponderale; pe Popa Nan, la umbra unui bloc de birouri, o casă de ţară cu prispă de lut s-a primenit şi priveşte albă la trecători. Cum să nu le iubeşti? Nostalgii senile? Nu cred. Este vorba, mai degrabă, despre o calitate a vieţii, de care avem nevoie cu toţii şi pe care o vor cumpăra tot mai scump cei care vor avea posibilitatea să o facă. Municipalităţile investesc adesea (pentru că nu au încotro - iar uneori rentează!) în păstrarea unor astfel de "cordoane sanitare" de cartiere populare în textura marilor aglomeraţii, iar imobiliarul scoate bani buni din reamenajarea şi repopularea unor astfel de zone. Nu-mi fac deci iluzii (din păcate...) cu privire la soarta bătrîneilor şi a prispelor lor însorite sau la viitorul plimbărilor mele romantice. Dar măcar de dragul banilor am putea fi ceva mai maturi şi să gîndim pe termen ceva mai lung soarta caselor mici şi mijlocii din ţara noastră!