Plecări

Enumăr în gînd. O mai aștept pînă cînd termin numărătoarea pînă la 100. Plouă și o aștept de mai mult de 15 minute. E un pic frig și aș vrea să plec, mai ales că am ciorapii uzi. Ajunge în sfîrșit. E fleașcă și zîmbește cu gura pînă la urechi. A întîrziat pentru că părinții ei au plecat la țară.

Aș vrea să zic ceva deștept, sarcastic, care să o facă să rîdă. Mă cam bîlbîi. Mă invită la ea acasă. Stă undeva foarte aproape de parc. Am aproape 18 ani și mă zăpăcește rău invitația ei.

Mergem spre apartamentul ei și mă împiedic. Mă umplu de noroi. Ea rîde, iar eu mă simt un idiot. E ceva foarte elegant în tot ce face. Se îmbracă bine și merge diferit de puștoaicele de vîrsta ei. Îmi place de ea, dar sînt încă foarte îndrăgostit de altcineva.

Ajung la ea și e clar că m-a lovit norocul. Mă sărută lung. Mă ține aproape.

Și se duce dracului tot. Îmi amintesc de alt sărut, de alte mîini, de alt corp. Plec brusc fără să știu ce să zic. În autobuz, lumea se uită cu milă la mine, nu de alta, dar hainele mele sînt nu numai sărăcăcioase, dar și ude și murdare de noroi. Sau așa mi se pare. A fost prima dată cînd am simțit că nu ar trebui să fiu într-un loc. Am mai lălăit relația aia cîteva săptămîni și apoi am ieșit din ea.

Am sărit într-o altă relație, de data asta cu o colegă de liceu. Părinții ei erau medici dentiști și am avut un șoc cînd m a dus la ea acasă. Stătea într-o casă veche, tare frumoasă, cu o grădină mare și o bibliotecă enormă. Făcea meditații cu doi dintre cei mai buni profesori din oraș și mama ei părea din altă lume. Era mereu relaxată și zîmbitoare. Ne cumpăra bilete la filarmonică și la teatru.

Cînd a aflat cine era mama – de fapt, ce era mama –, i-a interzis fiicei ei să se mai vadă cu mine. Am înțeles cum mă vedea – un țigan sărac cu șanse minime de a reuși. Faptul că în capul meu i-am dat dreptate a fost probabil punctul cel mai jos din perioada mea de adolescent. Mi-a trecut repede.

Din cînd în cînd, am simțit că ar trebui să plec din România. Am fost plecat de multe ori, am trăit în nouă țări și am dreptul să locuiesc atît în SUA, cît și în Canada. M-am simțit foarte bine în Polonia și în Franța, iar Belgia este un loc comod unde m-aș descurca foarte bine. În Qatar probabil aș deveni în doi-trei ani îndeajuns de bogat cît să nu mai fie nevoie să muncesc vreodată. Nu că aș putea să nu mai muncesc.

Am momente cînd obosesc cumplit și cînd mă simt inutil. Cel mai rău a fost cînd eram în guvern. A fost greu de acceptat că eram luat de prost. Că am fost forțat să lucrez cu oameni cu care în mod normal nu aș fi lucrat niciodată. Că interesul funcționarilor din jurul meu era să mă îngroape în hîrtii pentru a nu putea face nimic care să schimbe starea existentă. M-am speriat de amestecul de pupincurism și bîrfă permanentă. De milogeală, prostie și răutate.

Apoi am început să îmi dau seama că, practic, nu am fost niciodată atît de puțin de eficient și că șansele să reușesc ceva cît de cît remarcabil erau inexistente. Am priceput cu dezgust că o parte dintre cei care veniseră „să salveze țara“ aveau aceleași motivații ca majoritatea clasei politice pe care o disprețuiesc.

Am încercat să fac tot posibilul ca să forțăm statul să intervină mult mai repede și mult mai bine în cazurile de violență domestică. M-am întîlnit cu ministrul Afacerilor Interne, Petre Tobă, pentru a încerca să rezolv asta. A început spunîndu-mi că, în fapt, și femeile bat bărbații și că nu înțelege de ce ne chinuim așa de mult cu asta.

Ne-am întîlnit și cu șefii din minister (MAI) și de la Poliția Romînă – oameni care au fost șefi înainte să venim noi și sînt încă șefi. Au găsit o mulțime de explicații absolut stupide pentru a justifica de ce nu se putea face nimic. Am scris despre scîrba profundă pe care o aveam și am fost amenințat de un general de o prostie monumentală. Mi-a făcut plîngere la Dacian. A fost dat afară pentru că s-a putut – ocupa o funcție de secretar de stat. S-a angajat pe mult mai mulți bani la unul dintre servicii.

Am reușit să o dăm afară, cu chiu, cu vai, și pe șefa de la agenția care „se ocupa“ de problemă. O doamnă care mi-a spus sec că socrul ei este cel mai bun avocat din București, nașul de la prima căsătorie este Ponta și cel de la a doua căsătorie e omul președintelui, domnul Mihalache. Domnul Mișu Negrițoiu a angajat-o imediat pe o poziție plătită incredibil de bine pentru care nu o recomanda absolut nimic.

Apoi m-am întîlnit cu generalul Opriș, șeful de la STS. Rar mi-a fost dat să întîlnesc pe cineva mai plin de el, în ciuda faptului că profesional era cel mult mediocru. Vorbea de parcă ministerele erau moșia domniei-sale, unde ne lăsa și pe noi să ne jucăm sub supraveghere. Reforma statului român e absolut necesară, dar și foarte dureroasă, căci cel mai probabil mai mult de o treime din funcționarii publici sînt fie inutili, fie toxici. Aici ne-au adus pupincurismul, nepotismul, corupția și generații după generații de politicieni populiști și lipsiți de coloană vertebrală.

Mă irită și acum cînd oamenii cred că aș vrea să am o poziție publică, „o sinecură“. M-am simțit atît de vinovat că nu am putut face ce mi am dorit în timpul perioadei foarte scurte (nouă luni) cît am lucrat la guvern, încît am donat toți banii pe care i am făcut. Asta, deși venisem de la un salariu de mai mult de cinci ori mai mare. Perioada și mai scurtă de politician (două luni) a fost și mai urîtă.

Dar abia acum am simțit iarăși că ar trebui să plec. Probabil pentru că nu văd soluții. Sper să-mi treacă repede.

Foto: Cosmin Bumbuț