Pizza porcului
De cînd am început să public la Dilema, de fiecare Crăciun am scris, după cum se cade, cîte o pilulă „sărbătorească“. Dar ideea că şi anul acesta trebuie să trec prin acest ritual m-a cam indispus. Iar? Despre ce să mai scriu, astfel încît să nu repet la nesfîrşit aceleaşi lucruri şi, mai ales, să nu sune a răspuns la întrebarea jurnalistică agasantă – Dumneavoastră, ca specialist, ce părere aveţi despre porc?. În impas de inspiraţie şi chef, am început aşadar să răsfoiesc pilulele anterioare. Mi-am dat seama astfel că, aliniate cronologic, sarma după sarma, aceste texte oferă a inedită imagine a tranziţiei noastre profunde. Căci, credeţi sau nu credeţi, nici sarmaua nu mai e ce-a fost iar povestea ei este şi povestea noastră!
La începuturi, toate pilulele mele erau variaţiuni pe tema „miroase a sarmale peste Munţii Carpaţi!“. Simţeam sarmalic, deci eram un bun român, totdeauna împăcat cu mine şi cu viaţa, în timpul suspendat al sărbătorilor. De fapt, mă bucuram necondiţionat de sărbători şi încercam – fără să insist prea mult însă... – să le găsesc o condiţionare culturală mai finuţă.
Primul element meta-sarmalic l-au constituit artificiile. În anul respectiv, la Buşteni, am asistat timp de ore în şir la un dezmăţ vizual nemaivăzut: ploua cu curcubee peste Munţii Carpaţi! În anul următor, eram deja obişnuit cu acest spectacol; după doi, trei ani acesta slăbise în intensitate – sau nu-l mai percepeam eu ca pe ceva aparte.
Către sfîrşitul anilor ’90, m-a izbit o primă transformare, de-acum socială: printre citadini, Crăciunul nu mai era sfînta sărbătoare a familiei, rudele fiind tot mai mult dublate (sau chiar înlocuite) de prieteni, iar prietenii erau tot mai frecvent colegi. Al cui eşti aluneca încet-încet spre unde lucrezi.
Cred că prin 1999 s-a produs o ruptură care, la acea vreme, m-a lăsat perplex: un fost student, convertit vreo cîţiva ani prin India, ne-a gătit de Crăciun cîteva excelente mîncăruri în cel mai curat stil vegetarian. Eu, de Crăciun, să mănînc ierburi! Am simţit nevoia să merg la biserică şi să aprind o lumînare pentru toţi moşii şi strămoşii mei, care sigur şi-au petrecut sărbătorile răsucindu-se în mormînt, revoltaţi de trădarea urmaşului nedemn. Anul următor însă am simţit nevoia să prospectez mai de aproape practicile alimentare ale conaţionalilor mei şi le-am dat ca temă studenţilor să facă o descriere etnografică „densă“, cum se spune în jargonul profesional, a mesei (meselor) de sărbători. Am aflat atunci că porcul deja nu mai era rege, ci doar un soi de preşedinte constituţional, cu anvergură şi prerogative mult restrînse. Curcanul îşi făcuse deja apariţia, cateringul era practicat în unele familii „corporatiste“, ba chiar am descoperit, printre părinţii studenţilor, şi două cazuri care comandaseră de Crăciun mîncare chinezească (porc Gong Bao, de pildă). Eram, clar, pe cale să ne vindem ţara, sarmalele şi neamul...
Şi a venit ora integrării porcului. A fost, poate, primul moment după Revoluţie cînd românii au simţit că lumea lor se clatină din temelii şi cînd s-a născut fiorul euro-scepticismului. „Dacă UE înseamnă să nu mai cresc porci, eu nu mai vreau în Europa!“ – a declarat scurt, pentru mass-media, un ţăran asomat de vestea asomării porcului. Dar totuşi, „nu-i mai elegant, nu-i mai frumos?“ – a încercat să pledeze ministrul Agriculturii. Poporul a murmurat un nu hotărît. Am dedicat deci urgent, împreună cu prietenii de la Caţavencu, un porkshop acestei drame naţionale şi am urmărit întreg parcursul semantic al porcului, de la cosmogonie la bio-etică. Ne-am speriat şi noi cîte putem afla despre noi înşine dacă ne mutăm privirea de la porcul bun de mîncat la porcul „bun de gîndit“, cum ar fi spus Lévi-Strauss!
În paralel, Crăciunul devenea tot mai mult un soi de pretext, de dezlegare la cumpărături şi entertainment diluat în „luna cadourilor“, tot mai lungă şi mai marketizată. Vreo doi, trei ani la rînd am scris deci despre vitrine, vînzări, consumerism şi alţi înlocuitori ai sărbătorii. Întrebările jurnaliştilor au început să alunece şi ele tot mai mult de la „spuneţi-ne cum se sărbătoreşte Crăciunul la români“ spre „Dumneavoastră, ca specialist, ce părere aveţi, a mai rămas ceva din sărbătorile româneşti?“.
Şi în prezent? Care mai e povestea porcului şi ce ne mai spune el despre noi şi lumea noastră?
Păi, în primul rînd, aflăm din statistici că pentru adolescenţii de astăzi sarmaua a dispărut, practic, din mîncărurile preferate iar porcul nu face bine la sănătate. Aflăm (dacă vrem...) că pig business e big business şi înţelegem (dacă putem...) de ce agricultura şi ţăranul arată aşa cum arată. Iar dacă am vedea şi cum sînt crescuţi porcii în aceste megacombinate apărute şi la noi, am risca să devenim cu toţii o naţie de vegetarieni. Ca să nu mai spun despre poveştile de care am avut parte nu de mult, de la un specialist de top în industrie alimentară, care mi-a explicat cu lux de amănunte cam în ce măsură se întîlnesc mezelurile noastre cu carnea. Dar mai bine nu vă spun...
Cum însă orice piere trebuie şi să renască, aşa şi cu porcul. Dacă trebuie să renunţăm la crescutul porcului în gospodării, s-au umplut tîrgurile „tradiţionale“ de porcării „ca la mama acasă“. Dacă ţăranii noştri au plecat să lucreze în străinătate, porcăriile le-au luat urma şi se plimbă cu tirurile prin Europa. Dacă porcul românesc a cam dispărut, s-au găsit unii care să readucă la viaţă simpatica Mangaliţa, blondă şi creaţă. Şi ca toată lumea să fie mulţumită, dat fiind că pizza a înlocuit sarmaua, atunci a apărut şi pizza cu pomana porcului. Orice s-ar zice, sîntem un neam rezistent şi ingenios!
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.