Piua şi grătarul
Cît timp a trecut de cînd nu îmi mai încep "pilulele" cu "eram la o bere cu amicul X"! Îmi arunc o privire în urmă şi număr vreo cîţiva ani. Găsesc o pilulă în care chiar mă burzuluiam puţin la faptul că mi se tot aduce aminte că toate textele mele încep aşa. Dar chiar aşa şi era! Nu pentru că aş fi ales o asemenea figură de stil, ci pentru că, realmente, aproape că nu trecea o zi de la Dumnezeu să nu "ies la o bere" " fie ea bere sau nu " iar acolo mi se întîmplau tot felul de lucruri memorabile. Dar, mai ales, mă simţeam bine. Iar sentimentul dominant era cel de libertate. Acum, pur şi simplu nu mai am timp " şi resimt acest lucru ca pe o mare pierdere existenţială! De fapt, nu despre "bere" era vorba şi nici măcar despre "cîrciumă". O ştiam foarte bine, dar acum, prin lipsă, parcă o şi înţeleg ceva mai bine. Nu băutura o urmăream cînd, între drumuri, mă opream, uneori de unul singur, în vreo cafenea sau cîrciumă de cartier sau cînd, ajuns într-un oraş necunoscut, mă aşezam ore în şir cu un pahar în faţă pe o "terasă cu peisaj". Comandam ceva pur şi simplu pentru că acest gest era biletul de intrare în spaţiul de ospitalitate al instituţiei, în acest spaţiu alternativ de joc în care spuneai, fără drept de contestare, piua! Ca pe vremea jocurilor din copilărie. Zăbovitul la o masă era o declaraţie unilaterală aruncată în faţa unei realităţi ostile: piua, aici nu mă poţi atinge, aici nu mi se poate întîmpla nimic rău, sînt păzit de legile nescrise ale ospitalităţii! Ostilitate şi ospitalitate, cuvinte gemene, despărţind dintotdeauna feţele vieţii în societate... Acum, din toate acestea, mi-a rămas doar o pornire compulsivă de a "pune masa" ori de cîte ori se întîmplă să mai apucăm să luăm masa împreună în familie sau dacă se iveşte, din întîmplare, un musafir. O măslină şi o bucată de brînză, un şerveţel şi o floare şi brusc, masa devine o sărbătoare. Adică tot un fel de piua, căci spaţiul sărbătorescului este, prin definiţie, în afara cotidianului şi ferit de acesta. Cu un gest aproape fanatic, oficiez astfel adăpostirea întru sărbătoare, căutînd febril un mizilic, ceva, acolo, care să transfigureze mîncatul în festin. Ce bag apoi în gură aproape că nu mai contează: mă simt din nou în spaţiul protejat al ospitalităţii, pe care o oficiez eu de data aceasta. Cam acesta era şi rostul înţelept al sărbătorilor săteşti. Cine se uită în calendarul ortodox al ţăranului român fie vede, patetic, frumuseţea sărbătorilor tradiţionale, fie comentează, cinic, lenea strămoşească a ţăranului român care, iată, avea mai multe sărbători decît zile lucrătoare. De fapt, era o bună rînduială, căci petrecerea este singurul popas în calea trecerii, iar sărbătoarea tot de la Dumnezeu vine şi face parte din aceeaşi creaţie! Altfel spus, nu lenea sau frivolitatea îl mînau pe ţăran spre sărbătoare, ci o chibzuită regulă a jocului care, după cum ştim cu toţii din copilărie, nu se poate desfăşura în pace şi înţelegere în afara posibilităţii de a spune, din cînd în cînd, piua. Mă gîndeam la toate acestea cînd o jurnalistă de la Cotidianul m-a rugat să ţin partea grătarului în rubrica lor de pro şi contra. N-am apucat atunci, dar mi-a rămas în minte de atunci încolo. Chiar aşa, cum de a devenit "grătarul" o îndeletnicire naţională de masă " chiar dacă acesta nu a fost ocolit niciodată nici pînă acum? De fapt, "grătarul" înseamnă sărbătoare, iar sărbătorescul a devenit compulsiv la români " şi aici nu îmi e teamă să generalizez! Ne îmbulzim pe orice ocazie de sărbătoare, de la tot soiul de festivaluri la ziua muzeelor şi de la onomastici la marile sărbători creştine. Ne pregătim cu zile înainte, dăm buzna în magazine unde uităm şi de criză şi de tot, fremătăm, ne agităm, ne bucurăm gregar şi exploziv. Dacă luăm însă puţină distanţă faţă de acest iureş frivol, nu bucuria este ceea ce sare în ochi, ci mai degrabă frica. Anxietatea şi fuga de o supradoză de ostilitate injectată în toate fibrele societăţii noastre, fie că sîntem conştienţi sau nu de aceste lucruri, fie că le recunoaştem în sinea noastră sau facem totul să ne auto-convingem de contrariu. Iar sărbătoarea, sărbătorescul au fost dintotdeauna antidotul ostilităţii, piua ţipată unei realităţi nu tocmai prietenoase, leagănul dulce al ospitalităţii protectoare; la limită, o fugă bine temperată şi legitimă de un cotidian invadator. În acest peisaj, grătarul este sărbătoarea la purtător. Îl faci cînd vrei şi (aproape) unde vrei. Şi, mai ales, cu cine vrei. Grătarul mai este apoi o sărbătoare care oferă o "egalitate de şanse" în faţa nevoii de piua, adică este corect genderizat: la grătar, femeia poate să spună piua obligaţiilor sale casnice de gospodină din viaţa de fiecare zi, iar bărbatul se simte king of the island, demiurgul, stăpînul evenimentului, artistul fleicilor, mesia plăcerilor, mecena bucatelor, distribuind, darnic şi priceput, o fărîmă de bunăstare tuturor celor dragi " pe scurt, tot ceea ce nu poate sau, inconştient, îi e teamă că nu poate fi în viaţa cotidiană. În spatele fumului precar al grătarului se ascunde astfel, de fapt, o mare doză de tristeţe socială...