Piţurcă?

Da, ce să-i mai zici acum?! Nu, aţi înnebunit?!! 

Cam aşa e cu Piţurcă. Selecţionerul, ca şi mai-marii ţării, ne reprezintă la fix, e ca noi, aşa cum nu vrem să ştim că sîntem. Nu ne place de el, cum nu ne place de noi, dar n-avem ce face, trebuie să mergem mai departe în formula asta, a minimului şi scrîşnitului succes. Cînd spui Piţurcă, spui fotbalul românesc. El l-a ales, şi cu fotbalul românesc lucrează Piţurcă. Selecţionerul e temător, ezitant, suspicios, defensiv, plin de idei fixe înspăimîntătoare („spectatorii ar trebui să susţină jucătorii indiferent de rezultat“), cu parti pris-uri exasperante (pare că nu înţelege avantajul de a avea o echipă în formă, ca Steaua). Nimeni nu ştie însă dacă un om deschis, solar, curajos, ofensiv ar fi adus echipa la baraj. Ar fi fost o prezenţă mult mai agreabilă, poate (deşi experienţa ne arată că toţi cei care au devenit selecţioneri s-au schimbat îngrozitor, culmea, Piţurcă fiind cel mai egal cu el însuşi), dar n-ar fi fost neapărat mai eficient. Fotbalul românesc, dezorganizat, minat de lipsa principiilor şi nerespectarea regulilor, cu o formare a jucătorilor, a antrenorilor, a conducătorilor grevată de nepotism şi aproximaţie, nu putea produce o Naţională-miracol. Această echipă a ţării joacă rău, cîteodată de neprivit, îmbătrînitor. S-a tîrît pînă la baraj profitînd de neatenţia şi neadecvarea altora, alternativ cu ratarea oportunităţilor. Dar, spre uimirea noastră, iat-o în actul decisiv al celor mai fericiţi perdanţi. Piţurcă are meritul de a fi navigat pînă la un mal cu o trupă incertă ca formă şi valoare. Îi poţi cere capul? Nu. Poţi cere însă, într-o bună zi, o sumă de capete care să profesionalizeze cu adevărat această meserie a milionarilor în chiloţi.