Pitic şi chitic
În primul capitol al Amintirilor din Junimea (recent apărute într-o nouă ediţie, îngrijită de Ioana Pârvulescu), Iacob Negruzzi rememorează o scenă în care a votat secret pentru Petre Carp, împotriva voinţei acestuia şi stîrnindu-i enervarea: „Iar eu, care mă ştiam vinovat, am tăcut pitic, ferindu-mă a mă da pe faţă“. Expresia folosită de memorialist e mult mai cunoscută în forma a tăcea chitic; dar tocmai variaţia formei are meritul de a ne atrage atenţia asupra ei, scoţînd-o din automatismele cotidiene. În dicţionarul academic (Dicţionarul limbii române, DA, Litera C, 1940), cuvîntul chitic nu era tratat ca intrare separată, trimiţîndu-se pur şi simplu la pitic. Volumul care cuprinde termenul pitic a apărut mult mai tîrziu (DLR, Tomul VIII. Partea a 2-a., Litera P, 1974); articolul include într-adevăr, în citate, ambele forme, pitic şi chitic (cea de-a doua fiind deci considerată o simplă variantă, cu pronunţare dialectală, palatalizată). Între timp, legătura etimologică s-a slăbit îndeajuns, iar chitic s-a specializat pentru unele sensuri, astfel că în DEX este tratat ca un cuvînt de sine stătător, cu definiţia „nume generic pentru diferite varietăţi de peşte mărunt; peşte neajuns la maturitate; peştişor“; tot aici e inclusă şi expresia a tăcea chitic. Echivalenţa pitic-chitic e mai evidentă în textele vechi: la Cantemir, în Istoria Ieroglifică, pitic e folosit chiar cu sensul „peşte mărunt“: „că cine alege oasele, peştele cît de mare poate mînca, iară oasele nealegînd, piticul cît de mic spre înecare grumadzilor destul iaste“.
Etimologia cuvîntului pitic este controversată; de aceea în aproape toate dicţionarele noastre moderne (DLR, DEX, Noul dicţionar universal, Dicţionarul explicativ ilustrat etc.), explicaţia este redusă la o simplă trimitere, prudentă, la termenul slavon pitiku, netradus. Prudenţa provine din faptul că unii specialişti au negat – din cauza distanţei semantice (invizibile pentru utilizatorii dicţionarelor) – validitatea vechilor ipoteze explicative. De fapt, acestea, prezentate (fără a fi acceptate) în Dicţionarul etimologic al lui Al. Ciorănescu, sînt cît se poate de convingătoare, în ceea ce priveşte atît forma, cît şi sensul. Cuvîntul slavon pitiku avea iniţial sensul „maimuţă“, provenind din grecescul pithekos: saltul de la „maimuţă“ (în slavonă) la „om mic de stat“ şi „peşte“ (în română) a putut părea unora prea îndrăzneţ; de fapt, trecerea e cît se poate de firească, dacă ţinem cont de atestările mai vechi, de istoria culturală a termenului. Primele atestări semnificative ale cuvîntului pitic apar la Dosoftei, în Vieţile sfinţilor, precum şi în cărţile populare: Alexandria (Alixăndria) şi (ceva mai tîrziu) Halima. În Alexandria se vorbeşte de „ţara piticilor“, de populaţia exotică de pigmei pe care se povestea că ar fi întîlnit-o Alexandru cel Mare, pe la începutul călătoriilor sale: „De acolo mai mersă Alexandru înainte pînă ajunsă la ţara piticilor. Aceia era cît cotul de mari şi ieşiră mulţi la Alexandru şi-i aduseră poclon frumos“. De fapt, pitic e înregistrat ca poreclă şi ca toponim încă din secolul al XV-lea, dar cele două ipostaze nu spun prea multe despre sensul său. De la semnificaţia „om mic, pigmeu“ (reprezentat prin raportare la maimuţă) la ideea de micime, aplicată metaforic sau metonimic altor categorii de vieţuitoare, e un pas mic (petrecut în slavă sau în română).
E şi mai uşor de înţeles cum a ajuns piticul sau chiticul un etalon al tăcerii: foarte probabil, prin particularizarea ideii de a tăcea ca peştele. În plus, micimea a putut contribui la realizarea imaginii superlative. Există, de altfel, şi expresiile a sta sau a rămîne pitic/chitic „a rămîne nemişcat“ (DLR), care evocă ideea de ghemuire şi ascundere (etimologia lui a se piti, controversată şi ea, e probabil legată de pitic).
A tăcea chitic e o expresie foarte des folosită în zilele noastre; aparţine registrului popular-colocvial, de unde trece cu uşurinţă în stilul publicistic: „Ecoterm Făgăraş tace chitic“ (roportal.ro); „SRI tace chitic“ (rtv.net); „liderii europeni tac chitic“ (newsbv.ro) etc. Surprinzător, e încă în circulaţie şi varianta a tăcea pitic, chiar dacă atestările sale (cel puţin cele online, oferite de o căutare cu Google) sînt puţin numeroase: „Eu tac pitic, nu fac zgomot!“ (tpu.ro); „parcă şi el tace pitic şi nu zice nimic“ (miresici.ro) etc.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).