Pisică pe orez

28 martie 2018   TÎLC SHOW

Multe expresii colocviale îşi datorează răspîndirea culturii populare urbane, apariţiei lor în cupletele unor spectacole de revistă cu succes la public, în titluri de filme, în mesaje publicitare, în texte din revistele umoristice, din almanahuri sau calendare. Succesul lor este însă, adesea, efemer, expresiile care nu mai sînt la modă dispărînd destul de repede din memoria colectivă.

Sintagma pisică pe orez a circulat destul de mult în prima jumătate a secolului al XX-lea, cînd este atestată mai ales în presă, în legătură cu un spectacol de revistă foarte cunoscut, despre care se găsesc detalii în Nicolae Dinescu, Revista de altădată (1973), în Aurel Storin, Farmecul discret al teatrului de revistă (2011), în Vera Molea, Teatrele din grădinile de vară ale Bucureştilor de altădată (2011) etc. Teatrul Cărăbuş s-a deschis în 2 iulie 1919 cu revista intitulată Pisică pe orez, ale cărei texte fuseseră scrise de Mircea Rădulescu şi Constantin Solomonescu şi în care Constantin Tănase interpreta cupletul „Cotoiul e pe varză, pisica-i pe orez“. Deşi reprezentaţiile au ţinut doar o lună, presa vremii cuprinde numeroase menţiuni şi aluzii la spectacol: „«Ce-ai mîncat de te-ai umflat?» (…) «Pisică pe orez! rînjeşte satisfăcut co-autorul revistei cu acelaşi titlu»“ (Furnica, 25 iulie 1919); „de cînd cu Pisica pe orez, Solomonescu are şi vreo douăzeci de ruble capital“ (Furnica, 26 ianuarie 1920) etc. În finalul unui interviu luat lui Bacovia, I. Valerian creează un contrast între izolarea poetului autentic şi popularitatea cupletelor de revistă: „Apoi brusc gramofonul porni în vîrtej o nouă placă, cupletul lui Tănase: Pisica pe orez. Mulţimea sări electrizată“.

Citatele de mai sus arată cît de cunoscut era (cel puţin prin titlu) spectacolul de revistă, dar nu spun nimic despre sensul expresiei. O versificaţie umoristică din aceeaşi perioadă e mai interesantă, contexul indicînd că semnificaţia formulei e una pozitivă, de „obiect al dorinţei“: „În faţa unei dame-n negru / Filosofie… eu visez, / Sunt om moral, rămân integru / Chiar de-i pisică pe orez!“ (Universul literar, 17 august 1919).

Probabil că expresia exista deja în folclorul urban, cupletul lui Tănase punînd-o pur şi simplu în circulaţia mai largă. Atestările şi explicaţiile de care dispunem sînt însă mai tîrzii: expresia este înregistrată în Glosar regional Argeş al lui D. Udrescu (1967), de unde a fost preluată în Dicţionarul limbii române (DLR). După Udrescu, a fi sau a face rost de pisică pe orez înseamnă, în Muntenia, „a fi sau a face rost de ceva bun, gras, gustos, delicios; a fi rost de ciubuc; a se învîrti“. Din păcate, sintagma nu pare să mai circule astăzi, atestările din Internet fiind extrem de puţine şi de ambigue. Una, totuşi (şi tot din Muntenia), confirmă sensul din glosar, expresia fiind plasată în punctul culminant al unei gradaţii ascendente, cu rol de ironizare a pretenţiilor absurde: „Atunci lumea era preocupată în primul rînd de procurarea unei jumătăţi de kilogram de parizer, aşa că nu-i prea păsa dacă nu-ştiu-care umbla după fîrlaifîs, carne fără os şi pisică pe orez!“ (tgvliterara.blogspot.ro).

Din cele de mai sus sper să nu se înţeleagă că exista vreun obicei culinar care să justifice formula şi să-i atribuie bietului animal de casă statut real de delicatesă. Chiar dimpotrivă, aş spune: expresia indică tocmai absurdul transformării pisicii în fel de mîncare. Este desigur vorba de un pur joc lingvistic, în care asocieri cît mai şocante ironizează răsfăţul, pretenţiile culinare nejustificate; pisica pe orez intră astfel în seria felurilor de mîncare fanteziste, imposibile, despre care am mai vorbit recent (zăpadă friptă, mierte fierte etc.).

Sînt şi mai puţine atestările celeilalte formule ironice din cupletul lui Tănase: cotoi pe varză. Aceasta apare totuşi de cel puţin două ori în proza lui Damian Stănoiu (tot un autor din sud): „nu prea o să fie rost de cotoi pe varză“; „ştia bine că rost de cotoi pe varză e întotdeauna pe la locuinţa celui mai mare“. Al doilea exemplu (din Ucenicii Sfîntului Antonie) ţinteşte un efect umoristic cam îngroşat, pentru că fraza e atribuită gîndurilor unui motan înfometat. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).

Mai multe