Piscul Cîinelui

Încercarea unei scurte excursii mi-a relevat o surpriză cît se poate de neplăcută: Cabana Piscul Cîinelui nu mai e o cabană. Era o simplă plimbare de la Sinaia... Nu mai fusesem niciodată acolo, probabil pentru că mi se păruse ceva prea uşor. Cum însă, cu timpul, lucrurile simple capătă - se pare - valoare, m-am hotărît să merg şi la Piscul Cîinelui. Trecînd peste dificultatea găsirii drumului dincolo de calea ferată (nu era nici un indicator), am descoperit că acesta era proaspăt refăcut, cu rigole, întărituri de piatră şi parapet metalic de siguranţă. Jos, la începutul drumului, e un semn de acces interzis pentru maşini şi o plăcuţă pe care scrie "Cabana Piscul Cîinelui închisă temporar pentru renovare". Am zis că totuşi merită să urc pentru a vedea măcar panorama Sinaiei. Numai că, odată ajuns în apropierea cabanei, am descoperit o nouă plăcuţă pe care scrie cu litere roşii: "Accesul persoanelor străine interzis. Proprietate privată". Poteca spre vîrf e deviată aşa încît să nu mai treacă prin curtea cabanei. N-am înaintat dincolo de această placă, dar de la distanţă am putut zări, pe terasa de unde timp de zeci de ani turiştii au admirat Bucegii şi vederea Sinaiei, nişte pantaloni de trening albaştri, chiloţi şi alte rufe înşirate la uscat pe sfoară. Sub terasă erau adunate lemne de foc cît pentru un regiment nemilos cu pădurile. Din cîte ştiu, cabana a aparţinut Touring Clubului, aşa că nu e plauzibil să fi fost retrocedată vreunui fost proprietar. Nu sînt împotriva privatizării cabanelor, dar cred că ele trebuie să rămînă tot cabane. Nu cred că-i normal ca Babele să devină obiect de admiraţie într-o curte particulară, pentru bucuria familiei şi prietenilor cine ştie cărui descurcăreţ, sau tăul Porţii din Retezat să ajungă piscina privată a vreunui individ. Tot aşa şi cu Piscul Cîinelui, în ciuda numelui predestinat sper să rămînă al tuturor oamenilor. Localnicii din vale nu ştiau cine a luat cabana şi mi-au spus doar printre dinţi că e vorba de "un privat" şi că "adio, cabană!". N-am aflat încă cine şi cum a luat-o. Se mai poate spera că noul proprietar o va redeschide circuitului turistic, dar, după toate aparenţele, e puţin probabil. Cînd ai de gînd aşa ceva, afişezi exact ce vrei să faci, cît durează lucrările (deşi ele par deja terminate), numărul autorizaţiei de şantier şi aşa mai departe. De neînţeles e şi cum un drum public a ajuns să deservească exclusiv o proprietate privată (pentru că el se opreşte acum la acea proprietate particulară). De asemenea, cum e posibil ca o potecă turistică să fie deviată dintr-o poiană înierbată şi luminoasă, pe un tăpşan noroios din pădure? Pentru aşa ceva nu e cazul să avem vreun fel de înţelegere, mai ales după ce am asistat ani întregi la confiscări de cabane şi chiar de munţi întregi, de către vajnicii activişti PCR, care-şi rontunjeau acolo burţile la chiolhanuri imbecile şi după ce o mulţime de cabane au ars de la Revoluţie încoace, iar nouă guverne succesive n-au catadicsit să găsească vreo soluţie pentru turismul montan. Cum să dai o cabană publică unuia care îşi expune boarfele pe terasa ei? Şi de ce nici măcar locuitorii Sinaiei nu ştiu nimic precis despre această afacere? Pînă la urmă, sînt convins totuşi că vor afla şi ei, şi noi, turiştii din Bucureşti.