Pietoni, biciclişti, şoferi
● Într-o zi, după ce m-am învîrtit vreo 20 de minute prin centrul Bucureştiului în căutarea unui loc de parcare, pe o străduţă, am găsit în sfîrşit mult doritul spaţiu, într-un colţişor. Pentru a nu încurca circulaţia altor maşini, trebuia totuşi să mă urc cu roţile din spate pe trotuar. În acelaşi timp, îmi calculam aşezarea maşinii în aşa fel încît să nu obstrucţionez nici circulaţia pietonilor, să las un spaţiu pe unde să se poată trece. Transpirat şi enervat, abia ce terminasem manevra şi mă pregăteam să deschid portiera, gîndindu-mă ce proastă inspiraţie avusesem în acea zi să nu folosesc metroul, că o doamnă care trecea pe acolo a început a-mi face semne cu degetul, arătîndu-mi ceva sus. Am strîns capul între umeri, crezînd că urma să cadă ceva. Dar tînăra doamnă m-a lămurit îndată, însoţindu-şi gestul de vorbe: „Pune-o sus! Urc-o pe bloc!“ Era nervoasă. M-am gîndit că poate am greşit ceva şi că poate nu evaluasem bine distanţa pe care o lăsasem pentru pietoni, ori că în spatele maşinii era vreun obstacol pe care nu-l văzusem, vreun pietroi care să blocheze circulaţia. Am coborît, m-am uitat de jur împrejur. Nu părea să fie nimic în neregulă. Sigur, mă urcasem puţin pe trotuar, dar mai era loc destul şi pentru trecători. Legea spune că trebuie să laşi cel puţin un metru pentru circulaţia pietonilor. Lăsasem mai mult de un metru. Şi, brusc, m-am simţit neîndreptăţit de atitudinea acelei persoane, mai ales că de fiecare dată sînt foarte grijuliu cum parchez, din motive pe care le-aş putea numi „de civilizaţie“. Femeia dispăruse între timp, dar mi-a revenit în minte figura ei înroşită şi gesticulaţia aprinsă. Am realizat că pentru ea reprezentam în mod generic nesimţitul, individul care se suie cu 4x4 pe trotuar şi calcă toate regulile fără să-i pese de nimeni, specimenul odios dezvoltat în perioada tranziţiei, care împiedică traiul normal şi tihnit al oamenilor de bine, cel care aruncă gunoaie din maşină, poluează şi claxonează cu fiecare ocazie. Un monstru. Ei bine, de nervi, am simţit dintr-odată cum intru în pielea personajului drept care fusesem luat. Şi mi-am construit un răspuns mental pe măsură: „Uite cine şi-a găsit să mă apostrofeze. O isterică cu faţa fiartă de propriile-i neputinţe şi nereuşite. O complexată şi o frustrată. O vegetariană, o ecologistă nesuferită, o femeie fără bărbat (pentru că nici un bărbat nu şi-ar dori aşa ceva lîngă el), o caraghioasă care-şi închipuie că atitudinea ei are valenţe civice, o agitată cu mintea plină de utopii, care a pierdut legătura cu orice realitate. O biciclistă.“
● Altădată, eram pe bicicletă. Pe o stradă îngustă, un BMW a ţîşnit din locul unde era parcat, fără să semnalizeze, tăindu-mi calea. Abia am reuşit să opresc în momentul în care deja mă vedeam sărind peste capota maşinii. Probabil că sunetul bietului meu claxon de bicicletă nici nu pătrundea prin antifonarea luxoasei maşini. Şoferul părea să nici n-aibă habar de existenţa mea. El era personajul acela rău, nesimţitul cu BMW, căruia nu-i pasă de ce e în jur, singura lui preocupare fiind propria persoană şi maşina sa. În ciuda diferenţei de tracţiune, l-am ajuns la următorul stop. M-am aplecat uşor, să-i văd figura prin geamul fumuriu, eventual să-i zic ceva (mărturisesc că o clipă mi-a trecut prin minte chiar să-i ard un şut într-un far, căci, în definitiv, el fusese cît pe ce să mă accidenteze). Vorbea la mobil. Şi-a ridicat către mine o privire absolut senină, dezarmantă. Aşa cum bănuisem, nu ştia ce făcuse. Ce să-i mai zic? Avea număr de provincie şi părea total zăpăcit de infernalul trafic bucureştean. Îşi permitea totuşi să aibă o mînă ocupată cu telefonul.
● Un om foarte simpatic, autodeclarat „pieton absolut“, mi-a spus că-i urăşte pe biciclişti. Cînd a aflat că şi eu mai am obiceiul să străbat oraşul pe două roţi, a mimat gestul de a mă strînge de gît. Mi-a povestit apoi că locuieşte pe Calea Victoriei şi că, într-o sîmbătă, cînd avea şi el ocazia să doarmă mai mult, a fost trezit de un mare tam-tam, cu voci amplificate de megafoane. Cînd s-a uitat pe geam, a văzut o mare de „nenorociţi dintr-ăştia pe două roţi“, care strigau: „Şi noi sîntem în trafic! Şi noi sîntem în trafic!“ „Şi eu sînt în pat şi nu pot să dorm“ a zis el. Cine le-o fi dat autorizaţie nenorociţilor să facă scandal pe Calea Victoriei?
La mitingul cu pricina s-a petrecut şi un incident. Un automobil (iarăşi BMW) a intrat în cîţiva biciclişti. Cinci dintre ei au ajuns la spital. Reacţia manifestanţilor a fost spargerea parbrizului minunatei maşini. În urma incidentului, atît şoferul, cît şi bicicliştii au depus plîngeri la Poliţie.
● Un prieten mi-a spus că el s-a hotărît să adopte următoarea atitudine: cînd e la volan, nu mai ţine seama de pietoni, nu le dă prioritate decît dacă îi sar în faţă. Parchează pe trotuar fără să le lase loc de trecere. Nici bicicliştilor nu le mai dă prioritate şi nici nu le face loc cînd stă la semafor. Ei sînt mai mici, aşa că să stea acolo unde le e locul. Cînd el însuşi e pe bicicletă, îi înjură şi îi claxonează pe toţi şoferii care se apropie prea mult de el. Dacă e cazul, le face şi gesturi obscene. Militează pentru drepturile bicicliştilor şi participă la marşurile acestora. Cînd e pieton, îi apostrofează pe şoferii care nu-i dau prioritate, răsuceşte oglinzile maşinilor parcate prea mult pe trotuar şi îi înjură pe bicicliştii cu care se intersectează. Odată, unuia mai obraznic i-a făcut chiar vînt... Şi cică, de cînd a adoptat filozofia asta, a ajuns să se simtă într-o stare de deplină împăcare cu el însuşi.