Pieile roşii
Asupra indienilor din Lumea Nouă s-a dezvoltat în timp o receptare profund mitologizată şi, prin urmare, ficţională. Motivele sînt multiple. De exemplu, oralitatea şi genocidul (combinate) explică în mod absolut de ce astăzi vedem într-un amerindian mai curînd un erou hollywoodian decît o persoană obişnuită, aparţinînd unei comunităţi ca toate celelalte. Marele grup de etnii precolumbiene a reprezentat o civilizaţie perpetuată preponderent pe cale orală, în ciuda sofisticării sale, mai ales în ramurile sud-vestice, fiind eliminată, la un moment dat, aproape total, din istorie, printr-un genocid abrupt şi cu nuanţe apocaliptice. Se înţelege astfel de la sine că valorile lumii în discuţie s-au pierdut de facto, lăsînd totuşi în urmă o aură misterioasă, a prezenţei ei de iure. Prin urmare, miturile şi folclorul parabolic s-au ţesut cu repeziciune, contaminînd mentalul colectiv. Pieile roşii au devenit nişte personaje legendare, învăluite de o ceaţă a imemorialităţii arhetipale, cu efect benefic sau malefic în evoluţia continentului american, în funcţie de perspectiva cronologică adoptată. Realitatea s-a transferat gradual către universul virtual al literaturii.
Într-un anume sens, cred că strania aşezare în istorie a nativilor americani reprezintă un act cultural cu corespondenţe în vîrsta (post)modernă a umanităţii. Spaţiul contemporaneităţii (mult dezbătuta globalizare) pare a fi articulat cu precădere prin medierea mitologizărilor succesive. Eroii postmodernităţii sînt şi ei – asemenea bătrînilor indieni – un grup de constructe imaginare, cu imanenţă fabuloasă şi transcendentă. Batman şi Superman nu indică decît două versiuni ale aceleiaşi teme ficţionale: supremaţia binelui într-un univers corupt, prin intermediul intervenţiei suprareale. La fel se conturează Robocop, Captain Power, Karate Kid, Spiderman ori Superwoman, dar şi Cruella sau Jack the Ripper, ca reversuri ale medaliei. Imaginarul comunitar al momentului prezent operează cu transfigurări ale realităţii şi niciodată cu realitatea însăşi. Pozitivă ori negativă, lumea în care trăim se hrăneşte monstruos din oniric. Aşa cum civilizaţia vechilor piei roşii a ajuns un artefact al ficţionalizării, cultura (post)modernă este un conglomerat de mituri şi coduri ipotetice.
Diverşi antropologi plasează înclinaţia individului către fabulos în zona nevoii (psihanalitice) de siguranţă în confruntarea cu evenimentele (necruţătoare) ale istoriei imediate, personale sau de grup. Evaziunea spre ficţional permite crearea unei identităţi diferite, cu virtuţi de autovalidare în lumea adevărată. Inventăm existenţe paralele, imaginare, doar pentru a învăţa să o acceptăm pe cea concretă. Un cunoscut analist de prototipuri simbolice (Vasile Lovinescu) demonstra, într-o foarte interesantă carte, faptul că toate naţiunile europene au o voluptate enigmatică pentru transfigurarea timpului istoric, prin întoarcerea la un mit primordial. Acest moment arhetipal dezvăluie, indubitabil, o valoare ficţională, întrucît „materialitatea“ sa există numai în sfera imaginarului colectiv. Exemplul folosit de către antropologul în discuţie este cel al „monarhului ascuns“. Un erou descălecător nu
niciodată, ci se
. Altfel spus, intră în stare de latenţă („adoarme“), pentru a reveni atunci cînd istoria (nefastă) o cere. Comunităţile nu mai trăiesc în viitor (şi nici chiar în prezent), ci în trecutul mitologic. Durata devine ciclică, întorcîndu-se permanent la originea sacră. Istoria trece aşadar, nemijlocit, în tipologia flexibilă a literaturii.
Exerciţiul ficţionalizator nu putea să lipsească din arsenalul destinat supravieţuirii (măcar ficţionale) a unei etnii care a cunoscut, în mod direct, marasmul colonizator. Indienii americani au fost transformaţi în eroi epopeici de imaginaţia celor care le-au intuit misterul, dar, pe de altă parte, ei înşişi şi-au proiectat fiinţa colectivă într-un decor mitologic, imposibil de alterat prin violenţa genocidului. De exemplu, urmaşii Mogollonilor (din sudul Arizonei) ficţionalizează/mitologizează uneori şi geografia. Arhitecturile naturale (din stînci) – unele de-a dreptul neverosimile prin echilibristica inefabilă, îndreptată împotriva legilor fizice, pe care o sugerează – capătă pentru ei un conţinut transcendent, manifestîndu-se ca variantă codificată a arhetipului ocultat. Aceşti apaşi din Munţii Chiricahua susţin că liderul lor invincibil, Cochise (în traducere,
) – „monarhul ascuns“, cu alte cuvinte –,
, aşteptînd momentul prielnic revigorării istoriei şi emancipării poporului rămas în stagnare. Ei îţi arată de obicei o formaţiune uriaşă de stînci, vizibilă din vîrful munţilor, ce îl întruchipează pe
dormind. Simpla contemplare a orizontului geografic înseamnă, de aceea, reactivarea timpului sacru şi conectarea la prototip. Ataşarea (alegorică) de teritoriu ilustrează o pornire colectivă subliminală, preluată ulterior şi de către coloniştii Lumii Noi. Spaţiul nu asigură doar locuirea, ci şi transcendenţa. Habitatul implică un act de cunoaştere şi, implicit, unul de revelaţie.
Interesant rămîne totuşi altceva. Dacă priveşti cu atenţie în zare spre locul numit simbolic Capul lui Cochise – situat în sudul extrem al SUA, la graniţa cu Mexicul –, ai ocazia unei epifanii emoţionale. Cu nas acvilin, bine desenat pe cerul senin, cu coamă lungă şi subţire, specifică straturilor nobiliare de apaşi, un profil autentic de indian se conturează pregnant şi gigantic pe fundalul albastru. El sugerează adormirea sau, mai precis, somnul extatic. Zîmbetul ascuţit, uşor ironic, din colţul buzelor trezeşte însă fiori de gheaţă.
Istoreme