Piatra destinului monarhic. Și nu numai
…deși am mai spus-o: dacă Anglia și Franța ar fi fost echipe de fotbal, iar eu aș fi fost microbist, în copilărie aș fi ținut cu Franța, după cum unii țineau cu Steaua sau cu Dinamo. Cu franceza și Parisul a fost dragoste la prima vedere, coup de foudre, cu engleza a început mai degrabă ca un mariaj de conveniență. Regretatul scriitor Marcel Petrișor obișnuia să spună că franceza e limbă de salon (nu degeaba se folosește și acum atît în restaurantele „cu pretenții”, cît și în cazinourile de lux – les jeux son faits, rien ne va plus), pe cînd engleza a fost și va rămîne o limbă de negustori. În tinerețe, ajunsesem să vorbesc franceza fluent, iar engleza puțin mai bine decît Tarzan cînd s-a întîlnit cu Jane. Acum, chiar dacă înțeleg în continuare franceza, la vorbit mă descurc mai bine cu engleza. După cum se-ntîmplă de multe ori și-n viață, confruntată cu realitatea socialismului militant francez, coup de foudre, ca tot fulgerul, a venit, a lovit și s-a dus, spre deosebire de mariajul de conveniență, care s-a metamorfozat într-o adevărată admirație, dacă nu de-a dreptul iubire.
Ce-i drept, englezii au fost dintotdeauna ex-centrici – și nu doar la propriu, ca insula de la marginea Europei. Nu spun nici o noutate. Poetul roman Virgiliu, nimeni altul decît autorul Eneidei, citat cu mîndrie națională de către Sir Edward Coke, constituționalist din secolul al XVII-lea, observa că „britanicii sînt cu totul diferiți față de restul lumii”, iar Montesquieu nota și el că Anglia cu greu poate fi asemănată restului Europei. (Din lipsă de spațiu, nu voi face aci distincția dintre „Anglia” și „Marea Britanie”, din care Anglia reprezintă doar o parte.) Lăsînd la o parte impresiile subiective atît ale localnicilor, cît și pe cele ale vizitatorilor, cîteva diferențe obiective față de restul Europei sînt lesne de identificat: printre altele, Magna Carta, precursoarea cu secole a ideii drepturilor omului, Biserica Anglicană, care a complicat problema religioasă oricum spinoasă după fractura catolici-protestanți, dar și stabilitatea istorică și importanța Parlamentului spre deosebire de orice instituție asemănătoare de pe continent (États généraux în Franța, Dieta poloneză ș.a.m.d.). Această din urmă instituție a fost și cea care, paradoxal, a asigurat pe termen lung longevitatea și stabilitatea monarhiei britanice, omorînd-o mai întîi.
A fost o lecție dură, atît pentru regalitate, cît și pentru popor. Mai întîi, a fost nevoie să se dea cu capul de perete – metaforic vorbind. La propriu, și l-au tăiat – mai exact, l-au decapitat pe Charles I-ul în 1649, în urma unui devastator război civil între suporterii Parlamentului și cei ai regelui. Cu un drum, englezii au rămas și fără rege, dar și fără capul Bisericii (așa au apărut episcopalienii, dar asta ar fi o altă poveste). Au constatat repejor că inflamările astea de moment n-aduc nimic bun. Cu Cromwell la cîrmă, au nimerit din lac în puț, așa că s-au întors, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, la monarhie, chemîndu-l pe tron pe Charles al II-lea, fiul decapitatului, refugiat în Franța și educat acolo de către Hobbes. Lecția, însă, nu fusese încă învățată. A fost nevoie de Glorioasa Revoluție (1688), care l-a adus pe tron pe William al III-lea, pentru ca ambele părți să admită că romanii avuseseră, totuși, dreptate: Festina lente! Dacă te grăbești încet, devii prima monarhie constituțională și, totodată, cea mai de succes din istorie.
Înveți pe propria-ți piele că oamenii au nevoie de constanță, de simboluri neschimbate și de povești împărtășite, pentru a rezista atît ca indivizi, cît și ca popoare – iar asta cu atît mai mult cu cît lumea din jur se schimbă tot mai repede și pare a o lua complet razna. De ce sînt oamenii gata să moară pentru un steag pînă-n ziua de azi? Taman într-un timp „ieșit din țîțîni”, cum i se părea Hamletului shakespearian încă de la 1600, încrederea că te mai poți baza pe ceva ce este și va rămîne neschimbat e pur și simplu odihnitoare. Fascinantă de-a dreptul! Recunoașteți că sînteți, ca toți turiștii din Marea Britanie, fascinați de perucile englezești, de Garda Regală și de căciulile lor care altminteri ar stîrni râsul. Ca și „fustițele” scoțiene (kilt-urile), care, cumva, reușesc să nu fie caraghioase, ci să impună respect.
La fel și Piatra Destinului – scoțiană și ea. Cînd vezi o piatră de 125 de kilograme cărată cu tot fastul și cu onoruri militare de la Edinburgh la Westminster pentru încoronarea lui Charles al III-lea ai de ales: fie te pufnește rîsul și crezi că oameni în toată firea au luat-o razna, fie îți dai seama că asiști la o tradiție care nu are cum să nu-ți impună respectul. Pietrei cu pricina i se mai spune și „Perna lui Iacov” – piatra pe care Iacov ar fi folosit-o drept pernă cînd a visat scara care ajungea pînă la cer, pe care urcau și coborau îngerii (Geneza 28:10-19; vezi și Ioan 1:51). Legenda spune c-a fost adusă din Țara Sfîntă și-a fost folosită la întronarea regilor Scoției încă din secolul al IV-lea. Consemnată istoric e „doar” de la 1057, dar a fost preluată de către regii Marii Britanii după cucerirea Scoției, în 1603. Furată de către un grup de studenți scoțieni în 1950, a fost rapid recuperată, dar, într-un semn de bunăvoință al premierului John Mayor, recedată Scoției în 1996, cu o condiție. Să fie readusă sub tronul de la Westminster la fiecare nouă încoronare. Chapeau! – cum ar zice coup de foudre.
Nevoia de constanță nu se aplică doar monarhiei. Dacă n-ai rege, îl înlocuiești cu o Constituție. După cum recunoștea Alexander Addison în 1791, în recent înființatele Statele Unite ale Americii, „omul are nevoie de un idol. Idolul nostru politic trebuie să fie Constituția și legile. La fel precum Chivotul Legămîntului la evrei, trebuie să fie ferite de atingerile profane”. Și n-au mai schimbat-o, spre deosebire de francezi, care-s deja pe la a 14-a Constituție! Nevoia de constanță se aplică și oamenilor. Mie, unuia, cel puțin. Bătut de vîntul istoriei de-a lungul și de-a latul planetei, mi-am dezvoltat propria tehnică de supraviețuire. În orice loc din lume unde rămîn mai mult de cîteva zile, îmi fac obiceiuri la care țin cu sfințenie: merg în aceleași locuri, comand aceleași lucruri, stau la aceeași masă, pe același scaun, dacă se poate. Cînd nu mai trebuie nici să spun ce vreau pentru a fi servit, se cheamă că mi-am creat (încă) o ancoră. Ancorele sînt bune la casa omului. Contrar părerilor din ziua de azi, ancorele nu te împiedică să zbori. Te împiedică doar s-o iei complet razna.
Aceste ancore nu sînt altceva decît pietrele destinului. Grele fiind, te lasă să plutești.
Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).