Piaţa filmelor s-a modificat major - interviu cu Ada SOLOMON
„Sînt inginer instalator, dar nu am practicat niciodată“ – îmi spune zîmbind Ada Solomon despre meseria sa. Cînd a terminat facultatea („onorabil, zic eu, din respect pentru profesorii mei, pe care i-am iubit foarte tare“), s-a angajat ca agent de vînzări, apoi a lucrat în publicitate. De 20 de ani se ocupă de filme, iar de cîtva timp – mai ales de cînd filmele noastre iau premii –, publicul a început să afle că există şi profesia de producător. În „portofoliul“ său se află unele dintre filmele premiate la marile festivaluri (cel mai recent, Poziţia copilului de Călin Peter Netzer, Ursul de Aur, Berlin 2013). Dar, dincolo de eficienţa producătorului, are şi o viziune despre ce se întîmplă cu filmul. La noi şi în lume.
Cum aţi ajuns producător de filme?
În 1990, în elanul de independenţă al oricărui om la 20 şi ceva de ani, mi-am luat prima slujbă temporară: agent de vînzări la TIB şi TIBCO. Apoi, slujba s-a permanentizat, iar mai tîrziu am lucrat la un SRL tipic anilor ’90, care era, în acelaşi timp, şi agenţie imobiliară, şi agenţie de publicitate. S-a întîmplat să trebuiască să negociez un contract cu Cornel Nistorescu, pe atunci la trustul Expres. L-am obţinut, cu condiţia să-mi dau demisia şi să vin să lucrez la agenţia lui Cornel Nistorescu, Expresiv. Aşa am ajuns aproape de lumea care are legătură şi cu filmul. A fost o perioadă extraordinară: învăţai lucrurile lovindu-te cu capul de pragul de sus, îţi trecea cucuiul, dar nu-l mai făceai a doua oară. Citeam mult şi învăţam din mers. Am primit, apoi, o ofertă de la Domino Film (care, între altele, producea filme publicitare). Era în 1993. Am rămas acolo 11 ani. În iunie am împlinit, aşadar, 20 de ani de cînd am de-a face cu lumea filmului.
V-ar fi fost mai uşor dacă aţi fi urmat, să zicem, o facultate de profil şi dacă n-ar fi trebuit să învăţaţi din mers?
Nu ştiu cum ar fi fost. În liceu, voiam să devin actriţă, dar pe atunci nu era un context potrivit pentru aşa ceva. În facultate mergeam la Teatrul studenţesc „Podul“ – şi asta a fost pentru mine o experienţă foarte interesantă. La şcoală am fost premiantă întotdeauna, îmi plăcea matematica, dar la bac am avut 10 la română şi o lucrare pe care am scris-o cu mare plăcere, aş fi curioasă s-o citesc acum.
S-ar părea, atunci, că aveţi tiparul mental potrivit pentru ceea ce faceţi: un ochi deschis către lumea artistică, iar pe de altă parte, rigoarea necesară pentru a gestiona bugetele, pentru a planifica producţia unui film. Nu e greu să puneţi de acord aceste două laturi?
Nu e greu deloc. În orice profesie artistică există, de fapt, o rigoare. Nici un cineast nu face filme fără un proces de producţie, fără documentare, finisare etc. Sînt nişte faze care impun mai degrabă un ritm de cazarmă decît unul boem. Regizorii sînt personalităţi foarte puternice, dar, în acelaşi timp, sînt nişte minţi foarte organizate, pentru că altfel nu ar putea să facă faţă profesiei. Meseriile legate de film nu sînt solitare, sînt meserii de echipă, în care interacţionezi cu o seamă de oameni, deci trebuie să respecţi anumite reguli. Eu însămi sînt destul de dezordonată în viaţa de toate zilele. În meseria de producător, însă, e nevoie de diplomaţie şi de arta negocierii, trebuie să găseşti căile cele mai potrivite pentru a rezolva orice problemă.
De cîţiva ani, filmul românesc se prezintă foarte bine în lume. Cum priviţi acest fenomen?
Sîntem încă în vîrf din punctul de vedere al calităţii, al circulaţiei internaţionale. Sigur, nu vorbim despre întreaga producţie românească: în fiecare an, se numără pe degete filmele care într-adevăr reuşesc. Nu există o „clasă de mijloc“ nici în cinematografie, aşa cum nu există nici în societate: avem foarte puţine filme corecte, bine făcute. Şi există şi o cantitate de rebuturi care ajung la coş destul de repede, sînt un fel de şuşe cinematografice: numărul lor e destul de mare raportat la ansamblul producţiei. Altfel, la nivelul resurselor şi mijloacelor nu stăm bine deloc. Ceea ce nu se înţelege – şi de aici provine, cred, cea mai mare problemă – este că, de fapt, filmele care reuşesc să pătrundă în circuitul internaţional sînt produse culturale, nu comerciale. Beneficiile pe care le aduc nu se socotesc în bani; se socotesc în număr de spectatori, în număr de oameni la care ajunge acest mesaj socio-cultural, dar nu aduc bani. Or, ele nu sînt privite aşa: în percepţia publicului şi a autorităţilor, ele nu sînt privite corect. În consecinţă, există un fel de alergie la faptul că filmele sînt subvenţionate, producătorii sînt priviţi ca nişte monştri care papă banul public şi livrează ceva care ar trebui să fie finanţat din buzunarul propriu – că aşa e la Hollywood, nu? Dar banii nu se duc în buzunarul producătorului, iar filmele nu mai fac bani cum făceau acum 10 sau 50 de ani, modelul nu mai e cel de atunci. Teatrele nu sînt şi ele subvenţionate? Iar nevoile de promovare şi de marketing pentru filme sînt tot mai mari. Există o criză de supraproducţie în cinema – nu la noi, în general: numărul de filme a crescut în mod exponenţial, numărul de spectatori în sala de cinema scade peste tot, nu doar la noi în ţară, unde nu se poate duce mai jos...
Ajungem la o dilemă: la noi nu mai sînt săli şi de aceea nu merg oamenii la film, că n-au unde, sau nu are rost să mai facem săli pentru că publicul oricum nu mai merge la film?
La nivel internaţional, consumul în sala de cinema funcţionează mai degrabă ca un catalizator pentru aducerea filmului la cunoştinţa publicului, mai puţin ca sursă de venituri. Piaţa s-a modificat major. Explozia digitală, evoluţia Internetului au schimbat cu totul profilul consumatorului de film. Public pentru film există mai mult decît înainte, dar public consumator de film în sala de cinema există tot mai puţin. În acelaşi timp, există un revers al medaliei: cantitatea de filme e tot mai mare, iar numărul spaţiilor de expunere e tot mai mic. Există comoditatea de a sta acasă şi de a vedea filmul la televizor sau pe DVD, chiar dacă nu e aceeaşi experienţă, pentru că nu ai parte de suspinatul, rîsul sau sperietura colegului de scaun din sala de cinema. Asta e lumea şi asta e viteza în care trăim. Numărul de evenimente care se oferă publicului e mult mai mare decît acum cinci ani. Festivalul „Next“, de care mă ocup, a ajuns la a şaptea ediţie. Cînd a apărut, era singurul eveniment important în Bucureşti în perioada martie-aprilie; anul acesta, în aceeaşi perioadă, au loc festivaluri de teatru, de dans, proiecţii alternative de film, concerte ş.a. E un lucru sănătos că se întîmplă asta.
Asta se întîmplă şi la nivel naţional: în ultimii ani, oferta culturală e tot mai diversă, există tot felul de festivaluri şi evenimente artistice în locuri despre care pînă mai ieri nici nu auzisem. În acelaşi timp, persistă discursul pesimist că „moare cultura“. Cum vi se pare că stau lucrurile?
E, în primul rînd, o problemă de cantitate, trebuie separat grîul de neghină. Cînd sacul e foarte mare, e tot mai greu. Formatori de opinie ale căror voci să se audă sînt tot mai puţini şi se pierd în acest peisaj în care oricine are dreptul să se exprime. În materie de film, vorba din gură-n gură e în continuare cel mai bun instrument de marketing. Numai că vorba merge mai încet, sînt multe îndemnuri, viteza e mai mică. Dar cultura nu moare, ci se transformă. Trăim într-o epocă a creativităţii mai mult ca niciodată. Dacă există un motor în economie, acesta e creativitatea, nu tehnologia. La tehnologie are acces oricine, problema e ce se face cu ea. În materie de distribuţie de film, cred că modelul vechi – bazat pe distribuţia egală, în masă – moare, într-adevăr; dar se formează un model de distribuţie alternativă, axat pe manifestările speciale – gale, festivaluri, săptămîni dedicate filmelor de un anumit tip etc. Acesta e un mod de socializare şi de îmbogăţire culturală, pentru că la asemenea manifestări nu mai există doar showcase, doar vitrine, ci sînt şi ateliere, discuţii cu publicul care formează gusturi.
Spuneţi-mi trei motive pentru care sînteţi mulţumită că vă ocupaţi de filme – de la producţie pînă la organizarea de evenimente.
Îmi place să interacţionez cu oamenii cu care lucrez şi consider că învăţ de la ei cu fiecare experienţă. Apoi, îmi place să mă uit la filme, vreau să le văd făcute şi le privesc cu mare drag. Şi nu ştiu să fac altceva.
Nu v-ar fi plăcut să lucraţi, tot ca producător de filme, într-un sistem mai aşezat, la Hollywood sau în altă parte, unde lucrurile funcţionează mai bine decît la noi?
Am lucrat la producţii americane – ca „executiv“, ca om care prestează servicii – şi la producţii mari europene. Ştiu ce înseamnă. În zona noastră, rigorile există, dar libertatea de exprimare e foarte largă. Cînd intri în sistem, în maşinărie, lucrurile se strîng, totul se îngustează: ai confort financiar, ai mijloace şi resurse, dar funcţionezi într-un mecanism. În relaţia dintre producătorii din Vest şi noi, cei din Est, lucrurile stau, pe scurt, aşa: ei au banii şi know-how-ul, dar talentul şi poveştile sînt la noi. Confortul financiar adoarme întrucîtva creativitatea, duce spre rutină. Aşa că nu m-a tentat să lucrez în altă parte. Am avut, bineînţeles, momentele mele de frustrare, văzînd că sînt nimeni în România, au fost momente cînd m-am gîndit că poate e timpul s-o iau de la capăt. Dar cînd mă duc undeva în lume, sînt „producătoarea din România“; dacă aş lucra în Franţa, aş fi „unul dintre producătorii din Franţa“.
De ce nu avem filme „de mijloc“ (poliţiste, comedii etc.) bine făcute? Nu e cerere pe piaţă, nu există interes din partea regizorilor?...
Deocamdată, regizorii noştri nu sînt tentaţi de aşa ceva. Sînt încă lucruri mai puternice care îi preocupă. Luminiţa Gheorghiu, într-o întîlnire cu publicul, legată de proiecţia filmului Poziţia copilului, a dat un răspuns foarte interesant la întrebarea „De ce regizorii noştri nu fac filme mai luminoase, mai senine?“: pentru că cineaştii români sînt încă la ora spovedaniei, ei încă au lucruri de mărturisit, de tratat, de vindecat. Abia apoi va ieşi soarele plin pe strada noastră. Pe de altă parte, publicul nu-şi doreşte neapărat să aibă oglinda în faţă şi acesta e unul dintre motivele reticenţei faţă de filmul românesc: publicul larg merge la cinema pentru a se destinde, pentru a evada din viaţa de zi cu zi.
Aţi spus că sîntem „încă în vîrf“ cu filmul românesc. Cum să înţeleg acest „încă“, ce va urma?
Habar nu am. În lume, zonele acestea de interes au o durată limitată. E de urmărit, de pildă, ce se va întîmpla cu cinematografia greacă – o voce distinctă, unică, întunecată şi ea, care are legătură cu realităţile pe care le trăieşte poporul grec. Cinematografia iraniană stă în vîrf de ani de zile şi în continuare generează conţinut, personalităţi... Nu ştiu cît o să dureze. Mi se pare că, în România, resursele sînt încă foarte zdravene, dar orice zăcămînt mai păleşte. Sau străluceşte în continuare, dar apare altul mai strălucitor. Sînt o persoană optimistă din fire, dar formaţia mea tehnică şi riguroasă mă face să fiu cu picioarele pe pămînt. Îmi e limpede că nu e în firea lucrurilor să fii primul întotdeauna şi să iei premii an de an. Mai e ceva ce mă irită, exclamaţii de genul: „Aaa, a fost doar selectat la festival, dar n-a luat premiu!“ Dar ştiţi ce înseamnă să fii selectat într-un festival precum Cannes sau Berlin, printre 20 de filme dintr-o mie, care vin din vreo 80 de ţări? Anul trecut, Suedia a avut un singur film la Cannes, al unui regizor suedez pe numele lui Ştefan Constantinescu: un scurtmetraj în secţiunea „Semaine de la critique“. Dar suedezii au comunicat foarte eficient, au dat trei-patru recepţii, anunţuri în ziare, interviuri... S-au mîndrit cu filmul lor. La noi, predomină atitudinea defetistă: „Mă rog, o selecţie, sigur, dar nici un premiu?“ Ştiu foarte bine ce înseamnă aceste selecţii: să laşi în urmă aproape o mie de filme, ca să fii selectat printre cele 18-20 din competiţie, e o performanţă egală cu orice medalie.
Foto: Cornel Lazia