Perlele nu fac o literatură

3 iulie 2019   TÎLC SHOW

Cu aproximativ un an în urmă scriam un articol, „În contra perlelor de azi“, în care îmi exprimam rezerva față de show-ul din timpul examenelor pe care îl face presa folosindu-se de așa-zisele perle din lucrările elevilor. Vine acum timpul să spun cîteva cuvinte despre perlele profesorilor, nu din lucrări de pe la examene, ci din... cărți publicate de aceștia. Să explic.

Zilele trecute, prietenul Alex Goldiș a postat pe Facebook un pomelnic al unor astfel de perle selectate din cîteva auxiliare didactice de pregătire pentru elevii de liceu. Unele dintre ele au scopul pregătirii pentru examenul de bacalaureat. Mi-a servit astfel subiectul acestui articol, căci, deși îl aveam de multă vreme în gînd, nu am reușit să îmi fac timp spre a peria un set de astfel de cărți. La drept vorbind, nici nu am vreuna prin casă.

Postarea lui Alex Goldiș mai întîi m-a făcut să mă prăpădesc de rîs, apoi să cuget puțin și, iată, să scriu acest articol. E, cu adevărat, de rîs mai întîi. Aflăm din aceste cărți că literatura „este o artă a cuvîntului ca dansul, pictura, sculptura“ (Simona Apahidean, Pregătire pentru bacalaureat la limba și literatura română, Editura Studia, Cluj-Napoca, 2010). Referitor la romanul Ion al lui Liviu Revreanu, aflăm că „În al doilea capitol, numit Zvîrcolirea, se începe cu momentul în care Ion se scoală, și era plin de sînge, căci adormise îmbrăcat cu hainele de sărbătoare cu care fusesese îmbrăcat cu o seară înainte“ și că „Aici, Ion îl bate pe George, reușind să-și stingă focul care-l avea în piept de la cearta de mai devreme. Acestea sînt momentele în care Ana este foarte fericită, deoarece credea că această bătaie a fost din cauză că Ion o iubea“ (Luminița Săndulache, Portofoliul didactic. Bacalaureat, Editura Pim, Iași, 2012). Trecînd la alt roman interbelic, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război al lui Camil Petrescu, cititorul (mai ales elevul sau profesorul studios) află că „Prima parte […] este în întregime ficțională, deoarece prozatorul nu a fost căsătorit și nu trăise o dramă de iubire pînă la scrierea romanului“, că „În timpul acestei excursii Ela îi acorda o atenție exagerată unui anume G., care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai tîrziu amant“ (Luminița Săndulache, op. cit.), dar și că „Ștefan Gheorghidiu, din punct de vedere al construcției personajului, face parte dintre personajele din lumea dramatică, din lumea teatrului“, respectiv că „Filozofia lui Camil este cîntecul de dragoste și de moarte al eroului“ (Simona Apahidean, op. cit.). Despre copilul Olimpiei și al lui Stănică Rațiu din romanul Enigma Otiliei al lui G. Călinescu aflăm că „va pieri din neglijența cuplului, atunci cînd rămas nesupravegheat, va cădea din pat, iar acest incident va provoca degradarea acestuia“ (Simona Apahidean, op. cit.).

Aflăm apoi că romanul Moromeții e, mai întîi, subiectiv (Lidia-Eugenia Nicu, Limba și literatura română. Sinteze pentru examenul de bacalaureat. Auxiliar curicular, Craiova, 2013), apoi că e postmodern (Simona Apahidean, op. cit.) și că „[Moromete] are glasul calm și față de fata sa și soție, cu toate că le bate“ (Luminița Săndulache, op. cit.).

Exemplele ar putea continua, dar nu am suficient spațiu aici pentru a ne amuza pînă la capăt, așa că vin cu vorba spre fondul problemei. Care e rostul acestor cărți, care e efectul lor apoi? Rostul, din perspectiva autorilor, este de a-și construi notorietate locală și de a-și întări CV-ul, pentru a putea obține punctaje mari la transferuri, concursuri pentru gradații de merit sau funcții de conducere etc. După cum se vede, aceste cărți sînt scoase la edituri-fantomă, care nu au deloc vizibilitate pe piață, nu au distribuție, nu au vînzări. Practic, sînt cărți scoase în tiraje infime, plătite de autori, probabil, vîndute eventual propriilor elevi. Despre acest fenomen am scris în alt articol, „Oamenii-dosar“. Aceștia își construiesc metodic o aură locală de autorități profesionale, adună ciorchini de copii la meditații, predau și, desigur, pretind să se învețe aceste aberații. Elevii au impresia că au de-a face cu autorități în domeniu, doar au scris cărți, nu? Clișeele lor de gîndire devin apoi și clișeele de gîndire ale elevilor. Cum s-a văzut în exemplele de mai sus, erorile sînt nu doar științifice, ci și de exprimare, de ortografie, de logică a discursului. Vai și-amar!

Faptul că în urmă cu cîțiva ani a fost instituită o procedură de avizare a auxiliarelor școlare este, din acest punct de vedere, salutar. Dar mă îndoiesc că la evaluarea dosarelor care conțin astfel de lucrări se resping aceste titluri, deoarece nu sînt avizate. Iar problema este că nimic nu-i oprește pe respectivii autori să predea astfel de tîmpenii și, la o adică, nici să le publice și apoi să le treacă la capitolul lucrări ștințifice, eventual. O soluție ar fi ca în evaluarea dosarelor să se considere lucrări științifice doar cele care au girul unor referenți de specialitate recunoscuți. Și aș mai plusa, poate puțin prea radical, să se stabilească o listă a editurilor recunoscute, care nu își asumă publicarea oricărei maculaturi, doar pentru a încasa bani de la autori. În aceeași ordine de idei, dar mult mai greu de controlat, cred că ar trebui reglementat statutul articolelor, care se pot și ele publica în tot felul de publicații-fantomă.

Una peste alta, de ce să ne mirăm atît de tare de perlele elevilor cînd, iată, profesorii pot să-și publice perlele ambalate în staniolul strălucitor al unor auxiliare școlare sau lucrări științifice de specialitate? Dar aceste culegeri de perle, să fim înțeleși, nu fac, totuși, o literatură, fie ea chiar și pentru uz didactic preuniversitar. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Mai multe