Performați! Performați!! Performați!!!

22 mai 2014   TÎLC SHOW

Vorba preferată a dreptei („vorba cea dreaptă“) în educaţie este May the best one win! Uneori, îţi vine să te întrebi cine e, la urma urmei, „cel mai bun“, deşi răspunsul e la îndemînă: cel care cîştigă.

Iar cuvîntul care exprimă adevărul e, din aceeaşi perspectivă – „performanţă“, care se prezintă la apel dimpreună cu mama ei născătoare – „competiţia“.

Rareori e un cuvînt mai abuzat decît i se întîmplă „performanţei“ în zilele noastre.

Ziceam săptămîna trecută că incoerenţa şi mistificarea, emblemele politicilor educaţionale autohtone, derivă, după părerea mea, din aceeaşi sursă: populismul. Ar fi păcat să se fi înţeles că acesta ar fi monopolul stîngii. După cum există un populism plebeu, genul „corn şi lapte la toată lumea, ca să nu ambetăm săracii“, e şi unul elitar: „performanţă la tot poporul“, căci, după cum se ştie, în raniţa fiecărui elev stă pitită, încă neaprinsă, flacăra olimpică.

An de an sînt comentate copios rezultatele româneşti la testările internaţionale ale elevilor, unde pare că avem locul nostru rezervat, iar noi continuăm să vorbim, imperturbabil, despre performanţă. A cui? Ce fel de...? Întrebări pentru pedanţi. Rezultatul? Acelaşi mix de incoerenţă şi mistificare.

Decenii bune ne-am complăcut în ceea ce se poate numi „sindromul olimpicilor“. Se pare că n-am scăpat nici azi de el, doar că am trecut de la varianta euforică la cea acuzatoare. Prima spunea că avem (sau, după caz, în subvarianta euforic-paseistă, „am avut“) un învăţămînt pe cinste, uite ce olimpici minunaţi „producem“ (respectiv, „am produs“). În valea plîngerii educaţionale din prezent, girueta argumentativă pare să se fi rotit: uite ce învăţămînt de pomină avem, nu e în stare să „producă“ decît o mînă de olimpici pe an.

Degeaba unul sau altul s-au rostit privitor la eroarea de raţionament bătătoare la ochi: olimpicii noştri, care merită toată cinstirea, nu-s defel un „produs“ al „sistemului“. Iritat de persistenţa modului ăstuia de a gîndi, Andrei Pleşu scria la un moment dat că olimpicii noştri, cu care ne tot fălim, sînt, de fapt, o „producţie“ a lui Dumnezeu. Era, evident, o metaforă, ce sînt convins că a stîrnit vexaţii pentru cei care au luat-o literal. Nu putem scoate din ecuaţie mîna lui Dumnezeu în formarea unui olimpic, dar contribuie la aceasta, cu siguranţă, o sumedenie de factori mai „tereştri“: şansa găsirii unui mentor, calitatea antrenamentului şi priceperea antrenorului, intensitatea motivaţiei, gradul de implicare a părinţilor etc. Nimic însă din toate acestea – decît, cel mult, formarea bazei de recrutare – nu are de-a face cu „sistemul“, cel care, în mod normal, ar trebui să se ocupe de instrucţia cîtorva milioane de tineri.

Mania „performanţei“ nu e lipsită de efecte – adeseori hilare, dar, totodată, şi triste.

Am primit, de pildă, acum o vreme, pe e-mail, din partea unei asociaţii de profesori, un proiect de metodologie pentru acordarea gradaţiei de merit. Pentru cine nu ştie, e vorba despre o indemnizaţie care se acordă la 1/6 din personalul didactic. Habar n-am de ce figuram şi eu ca destinatar al unei astfel de consultări, dar, mînat de curiozitate şi împins de conştiinciozitate, am deschis documentul ataşat şi l-am citit cu atenţie. Era un foarte detaliat mecanism de cuantificare a „performanţei“ cadrului didactic, pe cîteva zeci bune de rubrici, fiecare cu un punctaj aferent. Nimic nu fusese uitat. Începînd cu producţia de olimpici – evident, generos bonificată – pînă la participarea la acţiuni în interes obştesc, precum curăţirea spaţiilor verzi şi altele asemenea. Spre stupefacţia mea, am constatat că, în alcătuirea generosului evantai de (posibile) reuşite ale cadrului didactic evaluat se strecurase o mică lacună: lipsea complet activitatea la clasă!

Am răspuns mesajului cu pricina cu o iritare de care acum mă jenez, deşi continui să cred că reacţia mea era îndreptăţită. Acordarea unei bonificaţii pecuniare pentru o şesime dintre profesori e, totuşi, altceva decît o competiţie pentru Oscar. Şi, dacă tot ne batem capul cum să răsplătim mai judicios munca unui cadru didactic, eu cred că ar fi mai bine să ne întoarcem privirile spre cel care „a luat“ (mai corect, căruia „i s-a dat“) o clasă deplorabilă şi a reuşit să o ridice la un nivel măcar (sub)mediocru. Practicienii oneşti ai meseriei ştiu cît de greu e aşa ceva. Decidenţii educaţionali ar trebui să ştie cît e de necesar.

Dar, dacă e să fim corecţi, trebuie să recunoaştem că tentativele reformiste, cîte au fost şi cu hibele pe care le-au avut, au aparţinut, la noi, în primul rînd „dreptei“. Ea este cea care, în 1998 şi în 2011, a abătut asupra sistemului „duşul legislativ“.

Mă opresc un pic asupra acestei modalităţi de a practica managementul schimbării. De bună seamă, legiferarea e un instrument forte în orientarea politicilor publice. Nu însă şi singurul.

Am citit, într-o carte coordonată de François Furet – Omul romantic, o poveste cu tîlc despre mersul educaţiei în Europa în secolul al XIX-lea. La început de veac, farul călăuzitor al naţiunilor era, precum se ştie, Franţa. Iar Franţa, ca mare putere, avea ambiţia de a realiza ceea ce pe atunci părea un ideal demn de invidiat: anume ca toţi cetăţenii săi, începînd cu cei tineri, să fi petrecut cel puţin patru ani pe băncile şcolii. O primă încercare de a legifera învăţămîntul obligatoriu de patru clase s-a soldat cu eşec – nu existau profesori disponibili, părinţii nu prea se bucurau să-şi piardă un ajutor în gospodărie ca să-l predea statului ş.a.m.d. Şi a doua tentativă a eşuat. Cel care a împlinit, în cele din urmă, dezideratul, a fost un ministru liberal, Guizot, căruia i-a dat prin minte că predecesorii săi se uitaseră probabil la situaţie cum nu trebuie. Guizot şi-a propus să încerce mai întîi să-i aducă pe copii la şcoală, creînd condiţiile pentru a o face atractivă – să cîştige bunăvoinţa părinţilor, a comunităţilor locale etc. – şi abia apoi, cînd se va fi creat „masa critică“ necesară, să decreteze obligativitatea celor patru ani de studiu. Şi a reuşit.

Revenim pe plaiurile dîmboviţene, pe un nivel un pic mai sus decît ciclul primar: universitatea.

Legea din 1998 a avut menirea de a împinge universităţile româneşti către performanţe superioare. A fost, prin urmare, invocate genitorul acesteia: competiţia. Cum poţi face instituţiile „competitive“? Dîndu-le o miză pentru care să se bată. De pildă, banii.

Asta a fost, în esenţă, pîrghia forte a schimbării ambientului academic în 1998: trecerea la finanţarea „pe student“. În ideea că universităţile mai puternice (era să scriu „mai performante“) vor atrage mai mulţi studenţi şi vor capitaliza, în detrimentul celor mai slabe.

Performanţa obţinută, cel puţin într-o primă instanţă, a fost demnă de Guiness Book: o universitate cu peste 300.000 de înscrişi! Uneori, competiţia naşte monştri chiar şi cînd e trează. Mai multe detalii – în numărul viitor.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.

Mai multe