Pentru că nu știm ce e jocul politic

În 1989 am pornit de la o realitate istorică la fel de concretă ca o lovitură în plină figură. Unii, mai robuști, au absorbit-o binișor. Și au mers mai departe, chiar clătinîndu-se. Alții, mai firavi, nu s-au ținut pe picioare. De atunci, cu anumite variații în funcție de perioadă, românii pleacă liber din România. Iar în ultimii ani o fac într-un ritm amețitor. Partidul Comunist Român – noțiune care îi isterizează pe unii și îi sictirește pe alții – a fost o instituție extrem de puternică. Nu doar prin faptul că era singurul partid din țara asta, nu doar pentru că se baza pe niște organe represive foarte eficiente, ci și pentru că era, pur și simplu, foarte mare.

Adică avea niște milioane de membri. Vreo patru. Ăsta nu mai e partid. Ci un mod de viață. Pentru că asta se urmărea. Școala cominternistă sovietică, cea care ne-a formatat programul de existență – uneori și cu larga noastră participare – asta avea de îndeplinit. Construirea unei lumi noi. Mulți rîdeam de noțiunile vehiculate în cadrul exercițiilor neobosite de îndoctrinare. Dar habar n-aveam că deja făceam parte din lumea nouă. Fără să știm, eram elemente ale „societății socialiste multilateral dezvoltate“. Sistemul era construit pe un mecanism aparent simplu, dar care funcționa aidoma capcanelor de vînătoare. Pe măsură ce faci mișcări bruște, te strîng și mai tare. Pînă la sînge, prin carne, spre os. Partidul Comunist a devenit societatea românească în ansamblul ei. Nu în ideologie, nu în convingerea de a face parte din „puterea celor ce muncesc“, ci în mecanismele de lățire, de cointeresare, de complicitate și de supraviețuire.

Așa cum specia umană de la ora asta se obișnuiește cu ideea că, din cauza poluării colosale a solului și a oceanelor, oamenii conțin în construcția lor microparticule de plastic, exact așa păstrăm și noi, în substanța ființei noastre, urme de comunism. Se găsesc suficienți compatrioți care să acuze opinia asta de „fundamentalism ecologist“ sau de „tristă rămînere în urmă“. Cine știe? Așa o fi. Însă e cert ca lumina zilei că sîntem aproape complet lipsiți de experiența jocului politic din democrație. Am avut alegeri libere în cîteva rînduri, pe parcursul celor treizeci de ani scurși de la căderea oficială a comunismului. Dar numai mecanica alegerilor libere nu e suficientă pentru a învăța să trăiești în democrație. Mecanismele de control ale societății noastre asupra puterii politice încă sînt foarte slabe. Peste tot, pe lumea asta, se constată o scădere a încrederii publice în clasa politică. Însă mecanismele altor societăți sînt mai evoluate și mai antrenate în exercițiul democratic. O dezvrăjire față de politicieni nu înseamnă un abandon al ideii de democrație și o părăsire a spațiului public.

La noi, în disperare de cauză, mulți pleacă din țară, Și nu poți să-i acuzi de vreo vinovăție în luarea acestei hotărîri. Plus că nu e deloc o decizie ușor de luat. Nu trebuie să fii absolvent de facultate ca să înțelegi ce înseamnă să fii umilit și tratat ca o masă de manevră. Mulți compatrioți pleacă nu doar din cauza condițiilor de trai, ci și pentru că refuză să mai trăiască într-o lume rudimentară. Iar de plecat, se pleacă într-un fel profund tulburător, care destructurează pînă și cele mai robuste suflete. Se pleacă obsesiv, vindicativ și cu credința salvării. Ceea ce face ca fenomenul să devină unul profund cultural. Adică ceva ce e parte din modul de viață al unei comunități. O lume care își crește copiii cu obsesia de a i salva, trimițîndu-i, prin toate mijloacele, într-o lume mai bună.

Comunismul a supraviețuit subtil, descurajînd de la bun început orice restituire reală a spațiului public către cetățeni. A încurajat, în schimb, scîrba față de această noțiune. În democrația proaspătă, puterea de a manipula e foarte mare, pentru că oamenii se tem de necunoscut. În continuare, intri în politică pentru a parveni, pentru a-ți fi bine ție și alor tăi. Pentru a pătrunde în rețelele de putere, alcătuite din clanuri și familii. Lumea asta de omizi a învățat să-și facă și un anumit fel de marketing, inspirat din vechea învățătură. Una care-ți transmite să nu încerci vreo deviere a cursului lucrurilor, pentru că vei fi strivit. Ai voie să vrei să parvii, dacă respecți regulile de parvenire. Nu ești dispus să faci așa ceva? „Pleacă, nene! Lumea e mare! Acum e democrație, bucură-te, poți să pleci unde vrei. Ăsta, aici, e locul nostru!“

Prin urmare, ori de cîte ori e viermuială mare pe scena politică, mulți dintre noi ne umplem de lehamite. Dar nu e normal să înjurăm politica însăși. Ea e vitală pentru democrație. În politică încap și multe mizerii. Ele fac parte din joc. Așa e în toată lumea, nu numai la noi. Oamenii politici dezamăgesc peste tot, nu doar în România. Important e să fim atenți la ceea ce se întîmplă. Să ne informăm, să nu ținem cu „ei“ ca la fotbal. Nu sîntem suporteri, ci alegători. Cetățeni. Oameni dotați cu spirit critic. Spiritul critic e ceva bun. Dar nu trebuie să se confunde cu înjurătura beată și delirantă. Jocul politic poate maturiza o societate, dacă știm să participăm la așa ceva. Dacă partidele nu se înțeleg, nu trebuie să te apuce greața imediat și să spui că aici nu mai e nimic de făcut, trebuie să ne facem toți bagajele. Pentru că unii dintre parveniții profesioniști, indiferent de partid, chiar asta urmăresc. Iar după scandal, după porcăială și totală dezvrăjire, după căderea noastră în apatie și depresie, meseriașii se reinstalează la putere. Democrația nu înseamnă „să iasă cum vor ai noștri“. Ci un continuu exercițiu în care înveți să vezi și cine minte mai puțin, dar și cine e capabil să facă ceva pentru comunitate. Și pe mîinile cui îți dai încrederea, pentru un timp. Vreme în care nu stai. Încerci să participi, cumva, la viața spațiului public. Pentru că e și al tău. Nu doar al lor. 

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.