Pentru antisemiți și teroriști, viitorul arată bine
Pînă pe 10 mai, totul fusese doar o dezordine internă în Israel. Pe 10 mai, însă, Hamas și Jihadul Islamic Palestinian au început să atace Israelul cu sute de rachete, iar Israelul a răspuns viguros. Pe 21 mai, părțile au acceptat să înceteze focul. Mulți au spus că nu s-a petrecut nimic special: a fost doar un nou episod al sîngeroasei confruntări israeliano-palestiniene care nu are sfîrșit. Israelul se află, practic, în stare de război cu vecinii săi din 14 mai 1948 încoace deoarece confruntarea dintre palestinienii arabi și evrei este încă mai veche. De fapt, conflictul e atît de vechi și s-a dezvoltat pînă la ce vedem astăzi în atîtea încurcate circumstanțe, încît pornirea infantilă de a afla cine „a început” ca să aflăm astfel cine e „de vină” este ridiculizată de o istorie foarte complicată.
Venind în zilele noastre, trebuie spus că problema cea mai mare cu istoriile complicate este că ignoranții nici nu le cunosc și nici nu pot să le cunoască. Or, lumea în care trăim e tot mai mult în mîna ignoranților. Ce va fi în conflictul israeliano-palestinian nu știu, dar știu sigur că derularea în viitor a acestui conflict va fi tot mai dependentă de starea de spirit a societății globale care, ea însăși, devine tot mai mult o masă de ignoranți în rețea, tot mai conștienți de puterea lor. În consecință: pe de o parte, gradul de cultură politică al celor mandatați să ia decizii este tot mai scăzut și, pe de altă parte, masele tot mai influente sînt tot mai vulnerabile la propagandă și neadevăr (consecințe ale ignoranței). Fapt este că avem acum în spațiul israeliano-palestinian un război total, după toate definițiile posibile. Un război fără sfîrșit, care se poartă cu toate mijloacele (uneori cu armate regulate, alteori cu grupuri paramilitare sau cu grupări teroriste, adesea cu servicii secrete, tot mai mult cu partide politice și, întotdeauna, cu religii). În plus, ca în orice război total, ambele părți declară patetic că vor pace și nici una nu crede că cealaltă chiar vrea.
Se mai întîmplă, din cînd în cînd, ca armele să tacă pentru scurte perioade, ca și cum Ares și-ar trage un pic răsuflarea. Există, însă, un război care nu încetează o clipă: cel al „relațiilor publice”, derulat în presă, în forurile politice, în cărți și-n mediile intelectuale. Este războiul cuvintelor, al argumentelor mai mult mai sau mai puțin manipulatoare, dar mai ales al retoricii – este războiul propagandistic. În acest plan, recenta acutizare a confruntării israeliano-palestiniene a adus, totuși, ceva nou. Cred că e pentru prima dată de la Al Doilea Război Mondial încoace cînd antisemitismul a devenit acceptabil în arena politică a democrațiilor occidentale.
Civilizația euro-atlantică reușise, după Al Doilea Război Mondial, să marginalizeze discursul antisemit într-o mare măsură. Desigur, nu și sentimentul antisemit. Dar măcar nimeni nu mai putea spune, de la o tribună publică, de pildă, că Israelul trebuie boicotat radical (de la economie și investiții la cultură și artă) și că un atare boicot e o datorie morală echivalentă cu boicotul Germaniei lui Hitler. Ei bine, la mai bine de 70 de ani de la anihilarea Germaniei hitleriste, cel puțin două membre ale Congresului american susțin public acest demers. Și ele candidează fără probleme în circumscripțiile lor și cîștigă alegeri fără probleme. Subliniez că cele două doamne, urmate în cuget, simțiri și declarații de alții, nu sînt figuri izolate și exotice, ci vin direct dintr-unul din cele două mari partide americane, adică din mainstream. Permisivitatea față de discursul antisemit în mainstream-ul politic american este, clar, ceva nou. Pînă acum vreo 15 ani era de neimaginat. Iar susținătorii acestui discurs sînt dintre lupii tineri ai partidului – viitorul, adică. Evident, se pune problema diferenței dintre atitudinea politică critică față de guvernul israelian (perfect acceptabilă democratic, fără îndoială) și antisemitism. În fond, cum pot ști dacă cineva care critică guvernul israelian o face pentru că e antisemit sau o face respectînd democrația?
Am mai scris cu mulți ani în urmă, în acest colț de pagină, despre Nathan Sharansky, astăzi în vîrstă de 73 de ani, și despre cartea lui de atunci, The Case for Democracy: The Power of Freedom to overcome tyranny and terror. Un admirabil disident antisovietic (prieten cu Andrei Saharov, după zece ani de Gulag a fost primul prizonier politic eliberat de Gorbaciov, a ajuns în Occident la schimb cu cîțiva spioni sovietici din închisorile americane și s-a stabilit rapid în Israel), un autentic susținător al democrației, un convingător teoretician al „clarității morale” în politică și, între 1995 și 2006, om politic, Nathan Sharansky este un om de dreapta, crede că Ierusalimul este capitala unică și indivizibilă a Israelului și că palestinienii au dreptul la statul lor, dar nu pe socoteala Israelului. Sharansky crede, de altfel, că pacea e posibilă doar dacă palestinienii reușesc să construiască instituții democratice în societatea lor și vor avea puterea de a rezista tentației adoptării soluțiilor nedemocratice doar pentru că par mai eficiente sau mai satisfăcătoare.
În 2003-2004, Nathan Sharansky a formulat un fel de test menit să ne ajute să distingem între poziția critică față de guvernul israelian (ceea ce, repet, este perfect admisibil, cu atît mai mult cu cît Israelul rămîne, totuși, singura democrație funcțională din regiune) și antisemitism. Testul se numește „al celor 3 D” pentru că cere ca opiniile critice, ale noastre sau ale celorlalți, la adresa Israelului să fie verificate după trei criterii pentru a le descoperi adevărata încărcătură, iar fiecare dintre aceste criterii începe cu litera „d”.
Aceste criterii sînt: 1. Delegitimarea statului Israel. Critica pleacă de ideea că statul Israel este nelegitim? 2. Demonizarea statului Israel. Critica implică ideea că evreii, în general, sînt o sursă constantă a relelor lumii sau prezumă că există o conspirație iudaică universală? 3. Dublul standard. Ceea ce se reproșează critic Israelului se reproșează și inamicilor săi? Dacă răspunsul este afirmativ măcar la una din aceste întrebări-test, atunci punctul de vedere exprimat este antisemit.
Ader la aceste criterii, care mi se pare că funcționează bine. De pildă, critica adresată Israelului că ucide copii palestinieni, practicată isteric la un moment dat, mie mi-a mirosit a antisemitism de la bun început. Nu pentru că n-ar fi fost așa – din păcate, au murit copii în acele bombardamente și acesta este aspectul cel mai îngrozitor al războiului. Ci pentru că criticii nu aveau aceleași sentimente de revoltă față de uciderea unor copii israelieni. Mi se va spune, mergînd mai sus pe spirala cinismului propagandistic întreținut, că au murit mai mulți copii palestinieni decît copii israelieni. Și eu mă voi enerva aici, pentru că asta înseamnă că acești critici sînt, de fapt, iritați de capacitatea superioară a Israelului de a-și apăra copiii și nu de moartea copiilor în sine. De aceea, ei nu vor să vadă că Hamas folosește copii și civili ca scut pentru operațiunile lor militare. Ceea ce e strigător la cer. Știu că propaganda te face să orbești selectiv și, în final, ajunge să-ți dreseze sensibilitatea și omenia, așa că nu mă mir să văd oameni cu omenia amputată care strigă la guvernul israelian să oprească bombardamentul pentru că ucide copii, dar nu strigă la Hamas nici să oprească atacul și nici să nu mai folosească copii pe post de scut uman pentru propriile lor arme.
Însă, dincolo de revenirea antisemitismului ca discurs politic legitim (paradoxal, purtat exact de iacobinii antirasiști ai momentului, de parcă antisemitismul nu e rasism), mai e ceva la fel de grav. Și asta se referă la terorism. Ne dăm sau nu seama, dar trend-ul antiisraelian al multora în aceste ultime săptămîni transmite un mesaj groaznic pentru omenire: teroriști din toate țările și din toate extracțiile fundamentaliste, cheia victoriei voastre sînt reziliența și cinismul! Dacă organizația voastră rezistă în timp, ea va fi în final acceptată și legitimată. Ba chiar democratic votată. Și cînd cei pe care-i loviți cu teroarea voastră vin după voi, ascundeți-vă abil după civili, mame și copii. Asta vă va aduce o largă susținere! Iar dacă sînteți suficient de dibaci să jucați în ochii lumii rolul „săracului” care se luptă cu „bogatul”, veți cîștiga simpatie mai multă și mai repede decît visați vreodată. Teroriști din toate țările și din toate extracțiile fundamentaliste, cu genul de oameni pe care-i produc democrațiile occidentale astăzi, viitorul arată bine pentru voi!