Pentatlonul specialistului
Foarte repede, în orice meserie, te prinzi că nu e destul să ai cunoștințe, fie ele și „vaste“, ca să fii un bun specialist sau ca să ajungi în echipe sau în proiecte mari. Ce lipsește? (Și nu mă refer la ceea ce nemții numesc Vitamin B [Beziehungen, relații], adică pile.)
- Unii au tot timpul ghinion, și societatea noastră care tolerează totul se răzbună discriminînd împotriva ghinioniștilor. Cînd se face o echipă de mers la săpături la mama naibii, de multe ori e clar de ce cutare arheolog, altfel foarte priceput, e lăsat acasă: se simte slăbit, n-are mațe tari, nu poate să doarmă că-i bate luna în fereastră, sau e tot timpul vraiște după ce-a vorbit cu nevastă-sa, sau îl mușcă un chihuahua, sau se taie într-o floare. Nu-i poți reproșa neapărat că a fost vina lui, dar una peste alta nu-ți permiți nici să ai un om a cărui disponibilitate e așa fluctuantă. A fi periodic epuizat de viața personală, sau de viruși intestinali, înseamnă pînă la urmă același lucru – lipsa continuității. Lucrul în salturi, cînd prinzi o bucată de drum liber în față, nu face un specialist.
- Alții nu au nici una din aceste probleme, sînt și foarte competenți, dar prezența lor în echipă e un cui în talpă. Ăștia sînt dificilii. Tot timpul ofticați, aduc pe șantier toate problemele nerezolvate din trecut și din viitor, de la institut sau de la universitate, sînt la cuțite cu alți arheologi. De pe-o zi pe alta te trezești că dificilul nu-și mai vorbește cu tipa din Brăila (sau din Brazilia, după caz), dacă-i spui că e cald afară are impresia că îi critici publicațiile despre paleoclimat, e jignit că a fost așezat la masă aici și nu acolo, că a trebuit să dea o mînă de ajutor unui coleg cu o specializare meprizabilă (adică alta decît a lui). Cînd un specialist e o catastrofă socială, el nu mai poate fi specialist. Dacă au de ales, oamenii preferă de obicei să ia cu ei pe șantier un specialist mai puțin pregătit și cu mai puține publicații, dar prietenos și energic, decît un dificil sau un ghinionist care se pricep mai bine.
- Mai sînt oamenii de acțiune, care sînt brici pe șanț, le place, au experiență, dar la întoarcere, cînd vine vorba de publicat rezultatele respective, adică o obligație fundamentală în meserie, devin preoții inaccesibili ai unei religii de mistere. Nici o dată-limită nu le convine, orice discuție cu ei pe tema publicării îți strică ziua, mai predau din cînd în cînd liste de materiale sau măsurători a căror relevanță fără interpretare e practic nulă, sau a căror interpretare este cea de dinainte de însăși campania de săpături care ar trebui interpretată. Legi clare sau fenomene de stigmă profesională nu se aplică, iar dacă îi încolțești, oamenii de acțiune au nenumărate motive pentru care nu pot să publice. Ei sînt membri în comisii importante, care se întrunesc în permanență. Sau rezultatele ultimelor zece campanii sînt, deocamdată, parțiale; abia cercetări ulterioare vor arunca lumină asupra situației; mai vorbim atunci… Dacă, după lungi bătălii, oamenii de acțiune nu mai au de ales și sînt obligați să publice, ei mai au o soluție. Se transformă în ghinioniști – sacii cu materiale s-au deteriorat între timp, pe ei i-a mușcat un cîine, s-au tăiat. Unii duc consecvența pînă la deces.
- În fine, mai sînt înțepații, cei care nu se pronunță decît în cele mai auguste foruri. Să vorbești unui vizitator, unui grup de copii, unor amatori locali de arheologie, unor potențiali sponsori, ba chiar și unor studenți în practică e o degradare. Cum să explici știința pură pe care o posezi unor ageamii? Se poate oare transmite complexitatea ezoterică a faptelor, pe care o contempli doar tu în fulgurația neonului din buda meschină de la muzeu? Cînd înțepatul n-are de ales și trebuie neapărat să le povestească ceva copiilor care au venit cu școala să viziteze situl, el le spune despre volumetria vaselor ca instrument tipologic: strămoșii noștri foloseau, conform ultimelor cercetări, farfurii adînci, farfurii mai puțin adînci, și farfurii și mai adînci. Nu căscați însă: particulele de degresant din ele au diametrul cuprins între…
Nu vreau deloc să subestimez greutățile instituționale și financiare cu care se confruntă arheologia și care uneori oferă circumstanțe atenuante acestor comportamente (cum ar fi întîrzierile la publicare sau sporul de ursuzenie de care beneficiem mai toți). Mi-e clar și că atunci cînd ai nevoie de o părere expertă referitoare la cronologia dinarilor republicani (foto: cel bătut de Brutus după asasinarea lui Cezar), nu te adresezi unui tip care are papagal și-atît. Presupun doar că un meseriaș (aplic cu drag acest nume și specialiștilor în științe umane) nu e doar un tip tare la proba „cunoștințe“. Ideal, el (sau ea, se-nțelege) ar trebui să bifeze și alte chestii, care reprezintă pînă la urmă un scor cumulativ de competență: e cît de cît răzbătător pe teren (adică are o dibăcie practică, în măsura în care meseria o cere), nu aduce o tonă de stres gratuit în echipa lui, schimbă bine vitezele între teren și bibliotecă, și poate să-și adapteze discursul și pentru publicul larg. Pentatlonul ăsta face un specialist mai bun.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons