Pelicam

– Şi acum, vă urez vizionare plăcută! îşi încheie prezentatoarea discursul de deschidere a festivalului.

– Mulţumim… murmură respectuos un lipovean de pe rîndul din faţa mea, îmbrăcat de duminică.

Este a treia ediţie a Festivalului de Film Documentar despre mediu şi oameni, Pelicam, de la Tulcea. Şi Tulcea, şi festivalul arată mult mai promiţător. Excelent organizat, festivalul a devenit un eveniment, dincolo de selecţia de filme, care a început să aducă localnicii în sălile de proiecţie şi să-i scoată pe invitaţii străini în Delta înconjurătoare.

Juriul competiţiei oficiale exprimă şi spiritul acestui festival despre natură: Cristi Puiu şi Michael Stewart, care ştiu film, şi Ivan Patzaichin, care este natura. Dar, mai ales, e plin de elevi, inclusiv în juriul uneia dintre secţiuni. În ceea ce priveşte publicul, acesta este încă unul redus, neobişnuit cu filmul documentar, care ştie cîte ceva atît despre oameni, cît şi despre natură, dar mult mai puţin despre ce îi leagă pe primii de aceasta. Şi încep să privească altfel...

În fond, Pelicam nu se vrea un mare festival delocalizat, pentru un public generic, cunoscător şi iubitor de documentare, ci o festivitate uşor iniţiatică a Naturii, într-un loc în care oamenii au aflat relativ de curînd că ceea ce văd şi trăiesc de cînd se nasc este un patrimoniu universal. Pe de altă parte, un festival de film documentar, în general, este o chestiune de privire. Iar aceasta se educă.

Popor de ţărani, românii nu s-au îndepărtat încă într-atît de natură, încît să-i ducă lipsa, să o caute şi să o privească îngrijoraţi. „Protecţia naturii“ este încă un neologism. În plus, tocmai pentru că sînt nişte ţărani, românii nu sînt oameni ai apei, nu au o cultură, şi cu atît mai puţin un cult al ei. În Deltă nu prea sînt români, iar cei dinspre Chilia, de pe la C.A. Rosetti, de pildă, rămîn tot ţărani şi se ocupă de agricultură. Mănîncă peşte pe la dezlegările de post şi, eventual, duminica, atunci cînd au vreun musafir. Lipovenii sau haholii mănîncă peşte zi de zi şi, eventual, duminica, o găină. Vorba unor moldoveni veniţi la lucru în Sfîntu Gheorghe: „Ce noroc pe ăştia, le-a dat Dumnezeu mîncarea de-a gata în apă! Atunci de ce nu te duci să o scoţi?“ l-a ironizat un localnic. „Păi, nu ştiu cum...“ a recunoscut moldoveanul.  

Privirea comunistă a văzut în Deltă doar ceva resurse – stuful, de pildă, exploatat cu nepricepere, sau icrele negre, păzite precum valuta. Cît despre natură, aceasta trebuia pusă şi ea la muncă, precum apele din hidrocentrale, sau anihilată cînd ameninţa bunurile poporului, precum lupii şi alte „răpitoare“, eliminate cu momeli împănate cu stricnină. Au dispărut astfel şi cîteva specii rare. În rest, natura era doar obiect al victoriei Omului – ca pentru întreaga modernitate, de altfel... Delta era mult mai mult decît atît, doar pentru nişte pescari şi cîţiva biologi pasionaţi; pentru localnici, era, pur şi simplu, lumea şi viaţa lor, aşa cum le-a dat Dumnezeu.

Am început să descoperim Natura de-abia recent, dinspre un Occident industrializat, urbanizat şi mai dezvoltat, care o „cucerise“ mai de mult şi acum îi ducea lipsa. Au venit apoi turiştii, pentru care însă natura însemna, de regulă, o nouă formă de entertainment. Tot din Occident am aflat apoi despre ecologie şi despre activismul de mediu, care la noi începe aproape totdeauna cu salvaţi! Majoritatea românilor i-au privit însă cu scepticism pe aceşti „ongişti“, care s-au apucat să propovăduiască grija pentru natură, sau i-au trimis direct la plimbare, considerîndu-i „stîngişti“. Este adevărat că, proaspăt convertiţi, mulţi „ecologişti“ vor să salveze Natura fără Om, acesta devenind duşmanul. Mult mai puţini au aflat sau au descoperit pe cont propriu „ipoteza Gaia“ a lui James Lovelock sau „contractul natural“ al lui Michel Serres, de pildă, respectiv privirea pe care o presupun acestea. Cît despre autorităţile locale, aflînd că au devenit stăpîne peste un „patrimoniu“, stau cu ochii pe el ca pe butelie şi au impresia că mai toţi ăştia care vin cu proiecte vor să le fure sau să profite de avuţia lor. Şi se împotrivesc din principiu.  

Tocmai de aceea, un astfel de festival are o miză aparte şi este mai mult decît un eveniment cinematografic. Cel cu pricina a ajuns la Tulcea, într-un fel, tot dinspre Occident, fiind iniţiativa unui francez, Benjamin Ribout – Ben, cum îi spun acum zecile de voluntari care mişună în jurul său şi al unei echipe care s-a format între timp. Recunosc şi fac mea culpa: nu i-am dat mari şanse iniţial, nici în ceea ce priveşte cooperarea cu autorităţile locale, nici în ceea ce priveşte publicul. Tulcea era mai mult un peron, o gară de tranzit a Deltei, unde turiştii se plimbau puţin pe faleză în aşteptarea vaporului. Iar faleza aparţinea încă de Galaţi, care nu avea nici un chef să investească în amenajări la Tulcea, lăsîndu-i însă şi pe tulceni în imposibilitatea de a-şi gospodări cea mai atractivă parte a oraşului. Benjamin a avut însă răbdare şi nu s-a lăsat demoralizat de sălile iniţial aproape goale: „Era firesc“, îmi spune el. Între timp, o serie de alte festivaluri şi iniţiative au început să sensibilizeze lumea şi să deschidă ochii autorităţilor; anul acesta am văzut şi săli pline, şi autocare întregi cu elevi veniţi la matinee – şi, nu în ultimul rînd, primarul.

Încet-încet, Tulcea devine o destinaţie, nu doar o poartă a Deltei sau sediul RBDD. Încet-încet, Dunărea începe să intre cu adevărat în conştiinţa oamenilor, nu doar ca apa în care Dumnezeu le-a pus băştinaşilor mîncarea de-a gata sau ca obiect al unui patriotism de Discovery. Iar oamenii încep să înveţe să privească Natura. Pentru ediţia următoare, proiectele Pelicam sînt deja mult mai ambiţioase.

– Mare e natura asta!... murmură admirativ lipoveanul de pe rîndul din faţa mea, la încheierea filmului care a deschis festivalul.

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.