Peisaj interior

2 octombrie 2009   TÎLC SHOW

La cea de-a 53-a ediţie a Bienalei de la Veneţia, numită Making Worlds, printre expoziţii uneori foarte spectaculoase şi ostentativ grandioase, alteori sărăcăcioase şi inconsistente, am descoperit o poveste spusă de Mona Hatoum " artista palestiniană stabilită la Berlin " despre ruptură, alienare şi dezrădăcinare. Biografia Monei Hatoum este marcată de urmele adînci ale traumei exilului pe care o problematizează continuu în demersul ei artistic, împreună cu ideea de cămin, de acasă, de străin. Născută în Beirut, într-o familie originară din Palestina, este nevoită să ia calea exilului în 1975, din cauza războiului care izbucneşte în Liban. Dacă în anii ’80 arta Monei Hatoum se înscrie în tonul critic agresiv al artistelor feministe din Marea Britanie, treptat, discursul ei devine din ce în ce mai nuanţat, mai abstract şi mai simbolic. Expoziţia "Interior Landscape" este găzduită de Muzeul Querini Stampalia şi este parte a unui proiect intitulat "Conservare il futuro", axat pe relaţia dintre arta contemporană şi istorie. Primul nivel al expoziţiei cuprinde lucrări inserate în colecţia permanentă a muzeului. Printre obiecte decorative, mobilier, ţesături şi porţelanuri din secolul al XVII-lea, stau ascunse obiecte domestice complet disfuncţionalizate, obiecte banale care devin respingătoare, ţepoase sau doar bizare. Lucrarea T42(gold), o reflecţie metaforică asupra identităţii personale şi a ideii de cuplu, este formată din două căni lipite una de alta, care, anulîndu-şi reciproc funcţia, devin inutile. Al doilea nivel al muzeului este dedicat în întregime lucrărilor Monei Hatoum şi cuprinde instalaţii sau obiecte răspîndite prin încăperi, în care am simţit cum absenţa, invizibilul şi tăcerea devin imposibil de ignorat. Am simţit, plimbîndu-mă printre state imaginare, hărţi erodate de molii, umbre şi ţesături din păr uman, că există o legătură fragilă cu o lume dramatică şi violentă, pe care artista nu o dezvăluie, ci doar o sugerează. Am simţit că trăirile şi reflecţiile mele devin o completare a ceea ce se vede şi cum apăsarea golului şi a pericolului se adînceşte tot mai mult. Pe tot parcursul expoziţiei, conturul Palestinei, stat existent doar la nivel proiectiv-emoţional, revine obsesiv, ca o formă delicată şi fragilă alcătuită din fire de păr aşezate pe o pernă sau ca o delimitare posibilă pe care urmele de ulei le lasă pe un carton. Impenetrable " un cub suspendat format din fire subţiri de sîrmă ghimpată " transformă violenţa şi agresivitatea în magie, într-o ameninţare care levitează deasupra spectatorului. Pericolul încremenit, aproape palpabil, care planează ca posibilitate, se simte şi în instalaţia Misbah. O lampă, cu un abajur decupat sub forma unor soldaţi, se roteşte, proiectînd pe pereţi umbrele lor. Acestea ne amintesc de lămpile pentru copii în care sînt decupaţi peşti, flori sau alte forme naive. Soldaţii Monei Hatoum, însă, sînt exact opusul. Sînt un coşmar care invadează spaţiul dormitorului, mărşăluind neîntrerupt, inutil, în timp ce camera devine nesigură. Poate cea mai personală şi mai copleşitoare din expoziţie este lucrarea video Measures of Distance, din 1988. O poveste despre despărţirea artistei de mama ei şi despre separare în general, explorînd identitatea, sexualitatea, politica şi intimitatea. Fotografiile nud ale mamei sînt neclare şi parţial acoperite cu o barieră de text din schimbul de scrisori dintre ele. Pe fundal vocea Monei Hatoum se aude citind în engleză scrisorile iar vocea mamei citind în arabă. Imaginile sînt duble, sunetul e dublu şi rămîne privitorului să descifreze, să aleagă şi să clarifice. Să interpreteze şi să dea sens unei experienţe în primul rînd senzoriale şi abia apoi intelectuale. Acestea sînt cele două nivele la care artista şi-ar dori să funcţioneze lucrările, urmînd ca percepţia realităţii, a fizicalităţii imediate să fie completată şi continuată de privitor. În final, spectatorului îi rămîne să încerce să prindă întregul acestui fragil peisaj interior.

Mai multe