Peisaj cu reduceri. La Viena

24 ianuarie 2013   TÎLC SHOW

Nebunia începe imediat după Crăciun. Mai toate magazinele „strigă“ multicolor că e rost de chilipiruri babane. Vitrinele se sufocă de „sale“ scris în toate felurile. Procente peste procente, în cele mai stridente chipuri, lăţite în dosul geamurilor mari, răscolesc liniştea străzilor vieneze. Pînă spre sfîrşit de ianuarie, e vremea reducerilor. E timpul invaziei estice care sufocă oraşul. E un asediu anual care nu face nici o pagubă, ci produce grămezi, munţi, fluvii de bani. Capitala unui imperiu care s-a stins doar în cărţile de istorie îşi ia zîmbetul generos şi deschide braţele spre fostele popoare supuse. Iar popoarele vin în valuri mari, asfixiază autostrăzile, suguşează hotelurile, golesc magazinele, se ghiftuiesc bine cu cîteva milioane de wiener schnitzel, după care pleacă spre case, cu maşinile cocoşate de greutatea cumpărăturilor.

Vienezii nu sînt deloc tîmpiţi. Îşi dau seama extrem de bine despre cum vine treaba asta cu invazia din ianuarie. Sigur, oraşul e plin de turişti pe parcursul întregului an. Dar acum e altceva. Estul se revarsă în masă la visatele reduceri, iar oraşul gîfîie sub presiunea asta. Gîfîie, dar ştie c-o face pentru un profit rotofei care merită din plin preţul acestui deranj. Mutrele multor vienezi, mai ales ale celor în vîrstă, sînt mai acre ca varza murată din preajma ciolănaşului de porc la cuptor. Dacă, fără să-ţi dai seama, le stai în cale, pe trotuar, la intrarea într-un magazin sau într-un restaurant, n-au nici o problemă în a te împinge, a te da la o parte cu un cot bine plasat sau a te buscula ca la rugby. Şi nici nu trebuie să le stai în cale ca să păţeşti treaba asta. Te poţi trezi, pur şi simplu, dat la o parte, de la o masă la care te-ai aşezat cu consoarta. Li s-a întîmplat unor prieteni. Mai erau trei locuri libere. Un grup de vreo cinci vienezi, mai în vîrstă, s-au aşezat, fără să ceară cea mai vagă permisiune, i-au înghesuit p-ăştia pînă i-au eliminat de la masă, fără să le adreseze nici măcar o privire. Nu e cazul să speri la posibilitatea teoretică a mormăirii celei mai vagi scuze. Şi să te ferească Sfîntu’, dacă circuli cu maşina prin oraş, să eziţi o secundă în trafic, să ai senzaţia că cineva te lasă să schimbi o bandă sau să încetineşti – chiar dacă ai semnalizat mai corect ca un robot – ca să vezi un număr de casă. Se claxonează, frăţie, exact ca-n cetatea lui Bucur, fără nici o lacrimă, fără nici o nostalgie pentru povestea serenităţii păşunilor austriece.

Ai venit să-ţi umpli desaga cu marfă ieftină, să umbli ca belferu’ prin curţile imperiale şi să rîgîi pe străzile Mariei Tereza, după ce te-ai umflat cu beri? Atunci nu te aştepta, măi, esticule, la tratament de oaspete al oraşului. Cîtă vreme eşti în norul de lăcuste din timpul reducerilor, eşti, în cel mai bun caz, client. Nu oaspete, nu turist. Acum, pe bune, nu c-ar fi bătrînii vienezi mult mai simpatici cu turiştii, dar în perioada reducerilor, dacă ar putea, te-ar lua la palme pe stradă. Ceea ce e, de fapt, extrem de amuzant şi contribuie esenţial la atmosfera unică a acestui oraş superb, indiferent de perioada în care nimereşti acolo.

Cumva, dacă faci un pic de efort, îi şi înţelegi. Laşi la o parte felul sinistru, monstruos, în care s-au purtat cu evreii, după ce Adolf a revenit, glorios, acasă. Asta face parte din trecut. S-a dus. Însă pune-te în pielea acestor conservatori sadea. În cîţiva ani, străzile s-au umplut de ausländeri. Liniştea oraşului nu mai e tulburată de studenţimea anarhistă sau de grupurile de artişti chercheliţi. Peste tot, acum auzi ruseşte, chinezeşte, slovăceşte, sîrbeşte, ungureşte, bulgăreşte, româneşte. Oraşul a devenit un muzeu. Superb, e drept, dar, pentru mulţi dintre vîrstnici, un muzeu trist, o amintire a măreţiei de odinioară. Nu e uşor să vezi cum se ridică bulgarii, românii şi slovacii, de pe peluzele din faţa palatelor, şi lasă cutiile de bere la odihnă, pe iarba tăiată impecabil. Nu e uşor să găseşti chinezi la masa ta, de la terasa unde tac’tu, bunicu’ şi străbunicu’ îşi beau cafeaua şi citeau ziarul, sau să te trezeşti că minunata casă a vecinilor de alături a fost cumpărată de o familie zgomotoasă de ucraineni. Nu e floare la ureche să traversezi nişte modificări profunde într-un timp foarte scurt. Dar Viena nu e doar atît. Oraşul nu trăieşte doar prin nostalgicii şi nedumeriţii lui vîrstnici. E un organism viu care înghite schimbarea cît de mult poate, şi reuşeşte să valorifice din plin puterea asta de a înghiţi.

Între toate naţiile Estului – enorm de mulţi maghiari aflaţi aici la muncă. E firesc. Şi la fel de firească e şi plasarea lor în ierarhiile simple ale modului de a selecta şi aşeza forţa de muncă. Sigur, în slujbele mai complicate, regulile sînt altele, selecţia are alte raţiuni. Dar în lumea normală, la nivelul străzii, găseşti maghiari la recepţii de hotel, vînzători în magazine, în timp ce româneşte auzi mai degrabă prin curţile interioare, la descărcatul mărfurilor. Altminteri, cînd e vorba de valul gigantic al clienţilor de la reduceri, dimensiunile naţiilor estice se regăsesc perfect în proporţiile etnice ale compoziţiei din care e alcătuită Armada invadatoare a magazinelor. Adică ruşi şi chinezi, şi abia pe urmă restul lumii. Din care rest, o consistentă parte vorbeşte româneşte, cu toate accentele acestei preţioase comori în adîncuri înfundată.

La celebrul Parndorf, sălaşul reducerilor, lîngă Viena, în parcare... Zăpadă mare, după o zi de viscol. Aglomeraţie cumplită, înghesuială, nebunie. Pe o trecere de pietoni, o familie de români. Soţul în faţă, soţia la cîţiva paşi în urmă, copiii după. Soţul slobozeşte o flegmă epopeică în direcţia unui morman de zăpadă. Bătea vîntul. Fatalitate. Flegma s-a întors pe haina celui care tocmai o slobozise. Soţia întreabă: „Ai dat pe tine?“ Soţul cătrănit nu zice nimic şi pleacă mai departe.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.

Mai multe