Pedagogia încrederii (II)

22 mai 2018   TÎLC SHOW

„Cum ar fi să arate, deci, o pedagogie a încrederii? Cine ar trebui să predea materia asta?“

Simt că mi-am vîrît singur gîtul în laț promițînd, acum o săptămînă, un răspuns la asemenea întrebări.

Avem nevoie de mai multă încredere ca să putem funcționa cît de cît acceptabil. Ar fi de trecut pe lista bunurilor de larg consum indispensabile, precum apa și săpunul. Pare însă că nu s-a găsit nici producătorul, nici furnizorul care să satisfacă o atare cerere.

„Încrederea“ e o materie pe care oricine e abilitat să o predea: și ministrul, și taximetristul, și bancherul, și cerșetorul, și părintele, și copilul, și iubitul, și iubita, și pietonul, și automobilistul, și medicul, și pacientul, și polițistul, și chiar și, în felul său, hoțul de buzunare. Încrederea se învață din contactul permanent cu ceilalți și cu tine însuți.

Desigur, unii predau încrederea – sau opusul ei – în cerc restrîns, în discuțiile din dormitor, în carcasa de automobil sau în sala de judecată, alții, printr-un soi de învățămînt la distanță, unor milioane de cursanți. O activitate legiferantă care să își propună să reglementeze comportamentele considerate corecte și nu să se războiască cu presupuse abateri, un act de guvernare care să fie neîndoielnic adresat celor guvernați, o Justiție care să dea dreapta măsură a aplicării legii, o presă care să țină la buna informare a destinatarilor, o practică medicală în care pacientul să fie luat drept partener, un mediu de afaceri cu scrupule etice și preocupări de responsabilitate socială ar putea deveni formatori de încredere calificați și de mare impact. Ar mai rămîne doar să fie capabili și, mai ales, să vrea.

Mă restrîng la domeniul educațional, la învățămînt.

De vreo cîteva sute de ani, miezul învățămîntului e dat de educația științifică. Învățăm, oră de oră, că lumea naturală, de la mersul planetelor la clocitul ouălor sub găină, e predictibilă și că noi, oamenii, sîntem singurii deștepți care ne-am dat seama de lucrul ăsta, ceea ce ne conferă un nemaipomenit avantaj de încredere. Învățăm, la mate, la fizică, la chimie șcl. că noi putem controla și domina lumea naturală pentru că o putem înțelege și continuăm să credem cu tenacitate și nesăbuință în această idee.

Cît privește însă încrederea în lumea noastră umană, lucrurile par să stea mai degrabă pe dos. Iar asta, în condițiile în care de multă vreme nu mai trăim în lumea naturală nici măcar în escapadele de week-end la mare sau la munte.

Educația noastră artistică, de pildă, ne confruntă adesea cu personaje care iau brusc decizii năucitoare. Un cioban e avertizat că cei doi parteneri ai săi au plănuit să-l omoare ca să-l jefuiască. În loc să își scape pielea, se apucă să-și rînduiască funeraliile – lăsînd posterității să discute cît o vrea, pro și contra, despre un presupus „fatalism“ al poporului român. Un zidar căruia nu-i merge bine lucrarea are un vis și, în loc să vadă dacă frămîntă cum trebuie mortarul, dă curs visului și-și zidește de vie soția, ceea ce se dovedește, în final, o soluție corectă, validînd astfel un presupus mit al „jertfei creației“. Educația artistică, în principal cea literară, nu dă seamă despre „predictibilitatea“ lumii umane, ci despre nevoia insațiabilă de sens a acesteia.

În lumea noastră cea de toate zilele, atît de complicată și de confuză, încrederea trece inevitabil prin nevoia de sens. Nu relația cauzală o instituie, ci scopul, finalitatea. Atunci cînd mă urc în ascensor și apăs pe buton pentru etajul cutare sînt convins că liftul mă va duce acolo nu pentru că cred în eficiența contactului electric pe care tocmai l-am declanșat, a efectului pe care acesta îl produce asupra angrenajului de roți și cabluri ș.a.m.d., ci pentru că știu că dispozitivul a fost gîndit și realizat ca să mă transporte unde vreau să ajung.

Este exact punctul în care sistemul nostru de învățămînt clachează lamentabil: în a satisface nevoia de sens a tinerilor pe care își propune să îi instruiască, în a-i învăța pentru ce învață ceea ce învață.

Mă întorc la Miorița și la Mănăstirea Argeșului. Nici în cea dintîi, nici în cea de a doua baladă nu este vorba doar despre nevoia de sens a protagonistului, cioban sau zidar, ci, în primul rînd, despre nevoia de sens a celor care au inventat sau au construit aceste povești, a celor care le-au ascultat și le-au socotit demne de memorare și de reproducere. Este nevoia de a împărtăși o nevoie fundamentală, de a construi prin ea fundamentul unei legături cu ceilalți. Între gestul creatorului care se decide să aștearnă niște rînduri pe hîrtie, niște note pe portativ sau niște tușe pe pînză și strîngerea de mîini cu care doi oameni de afaceri perfectează o înțelegere nu e o diferență radicală: ambele presupun o investiție de încredere, oricît de contorsionată ar fi aceasta. Ambele presupun că există o reciprocitate între a oferi și a primi. Și ambele implică speranța într-un posibil fair play, oricît de precar – în cazul unui scriitor, de pildă, speranța că opera lui va cădea și în mîna vreunui cititor doritor să se bucure de ea, nu doar sub ochii criticului care, cum zicea Eminescu, o va comenta „Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră.“

Ce poate să-i învețe pe elevi despre acest dezirabil fair play un sistem de învățămînt care pare să se fi resemnat în a-și lua drept motto un alt vers eminescian: „Lumea-i cum este și ca dînsa sîntem noi“? 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.

Mai multe