Pedagogia încrederii (I)

Am auzit cîndva o povestioară – poate adevărată, poate scornită, poate și una și alta – care m-a amuzat enorm. Un emigrant a venit în Germania cu gînd să strîngă niște bani cu care să se întoarcă apoi acasă. Omul a muncit cu sîrg și, de teamă să nu fie prădat, și-a depus la bancă orice bănuț economisit. La un moment dat și-a luat inima în dinți și s-a dus la bancă să întrebe cît adunase. Funcționarul de la ghișeu s-a uitat în computer și i-a spus. Era o sumă frumușică. Emigrantul i-a cerut să-i aducă banii. Funcționarul n-a prea înțeles ce voia și nici nu-i prea venea la îndemînă să-i dea liber să-și retragă întreaga sumă, dar, în cele din urmă, a trebuit să-i facă pe plac. Emigrantul a luat fișicurile și a numărat pe îndelete toate bancnotele, bucată cu bucată, iar cînd a terminat i-a spus funcționarului: „Mulțumesc. Puteți să-i puneți la loc.“

Mi-am adus aminte de chestia asta citind, în Sapiens de Yuval Noah Harari – o carte absolut cuceritoare –, despre istoria banilor. „Încrederea e materia primă din care sînt făcute toate tipurile de bani“ – scrie Harari. Și, puțin mai încolo: „Banii sînt cel mai universal și mai eficient sistem de încredere mutuală care a fost inventat vreodată“ (p. 156).

Asta mi-a amintit, în altă ordine de idei, de studiul coordonat de Daniel David de la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj, ale cărui rezultate au fost publicate sub titlul Psihologia poporului român (Polirom, 2015). Reieșea din acest studiu, nu în ultimul rînd, că cea mai proeminentă trăsătură psihologică a românilor în momentul de față e neîncrederea. Cum să faci capitalism în condițiile astea?

Și cum amintirile curg una dintr-alta, mi-a mai venit în minte un episod din Turcia, de pe litoral. Eram într-un grup mai mare, compus, în afară de mine, doar din femei și copii, așa că fusesem însărcinat cu finanțele colective. Mi se spunea „bey pay“. Am vrut să mergem cu toții într-o excursie către o localitate apropiată, tot pe malul mării. Transportul public se făcea cu microbuze și, în scurt timp, ne-am dat seama că degeaba stăteam în stație și le făceam cu mîna să oprească. Eram prea mulți ca să încăpem toți într-o singură mașină. Ne-a picat însă fisa că ne postaserăm tocmai în dreptul unui depou de microbuze și, cum o doamnă din grup o rupea pe turcește, am zis să ne încercăm norocul. În scurt timp un șofer s-a arătat dispus să ne ducă la destinație. L am întrebat cît face și, cum suma era rezonabilă, am bătut palma. Pe drum, amica turcofonă îmi zice că șoferul ar putea să vină pe seară să ne aducă înapoi. Nu cerea nici de data asta marea cu sarea. Cînd ne-am coborît din mașină m-am dus să-i plătesc – evident, bilet întreg, dus-întors. Omul a numărat banii și mi-a întins îndărăt o parte din ei, bîiguind ceva în turco-engleză. Traducătoarea mi-a explicat: zice că pentru întoarcere îi plătim cînd vine să ne ia. Am rugat-o să-l întrebe cum de era așa de sigur că ne va mai găsi deseară. Poate ne plictiseam, poate găseam ceva mai convenabil între timp și plecam fără să-l mai așteptăm. N-a fost nevoie să mi se traducă, pentru că răspunsul i se citea pe figură: „Păi, nu ne-am înțeles?“

Recunosc că nu m-am putut abține să mă gîndesc cîți dintre șoferii, dintre oamenii din România ar reacționa la fel. Deși, în fond, logica turcului era elementară: dăruiești încredere ca să primești același lucru. Așa noi puteam fi convinși că se va ține de cuvînt și ne-am fi simțit obligați, cum ne-am și simțit, să ne ținem, la rîndul nostru, cuvîntul dat. Sper că asta a înțeles, în cele din urmă, și funcționarul de la banca germană în pățania lui cu emigrantul care-i cerea să îi arate că banii lui sînt ținuți în bună ordine ca să-și aducă în continuare economiile.

Aș fi curios să știu dacă neîncrederea constatată de colegii de la Cluj e de dată recentă sau, ca să zic așa, un dat istoric al românilor. Din păcate, mă îndoiesc că va putea fi vreodată satisfăcută curiozitatea mea în această chestiune. Pentru perioada comunistă, e greu de crezut că cineva ar fi fost lăsat să investigheze cum stau românii în ce privește încrederea. Poate doar în departamentele specializate ale Securității să se fi făcut astfel de analize. Cît despre interbelic, el abundă în tot soiul de luări de poziție speculative despre firea românilor, din păcate, grevate mai totdeauna de aceleași metehne: absența unor informații statistice, pe de o parte, perspectiva atemporală, pe de cealaltă parte.

În ce mă privește, nutresc o convingere fermă și am o mare nedumerire. Sînt convins că încrederea e crucială pentru buna funcționare a oricărei societăți, în orice condiții. Mă tot întreb însă cum se poate forma încrederea în interiorul unei colectivități. Mai exact: există o „pedagogie a încrederii“?

Cred că există, dar are nevoie de o cu totul altă didactică decît cele arondate materiilor de studiu din sistemul de învățămînt. Nu vei obține, de pildă, nici un dram de încredere vorbind la nesfîrșit despre ea. Ba din contra. Încrederea se învață practicînd-o, nu discutînd-o sau analizînd-o. E un fel de „learning by doing“. E sentimentul imperceptibil pe care îl ai atunci cînd te sui în ascensor și apeși pe buton și te aștepți ca el să te ducă la etajul dorit, nu să se blocheze între etaje. Sau cînd vezi pe tabela de afișaj că tramvaiul va sosi în 7 minute și, după 6 minute, deja îl zărești apropiindu-se.

Pare că nici ascensorul, nici tramvaiul nu au nimic de a face cu emigrantul și cu turcul despre care am vorbit mai înainte. Acolo era vorba despre reciprocitate, care, zice-se, nu se leagă decît între persoane: cu funcționarul de la bancă sau cu grupul de turiști. Nu e însă așa. Dacă am încredere că liftul în care m-am urcat nu se va prăbuși în gol, lucrul ăsta nu se datorează admirației mele pentru mașinăria cu pricina – cîți dintre noi se pricep la ascensoare? –, ci convingerii că cineva, iar faptul că nu știu cine anume nu are absolut nici o relevanță, și-a dat cuvîntul că ea, mașinăria, va face ceea ce trebuie să facă.

Cum ar fi să arate, deci, o pedagogie a încrederii? Cine ar trebui să predea materia asta? Mă văd nevoit, deocamdată, să mă opresc. 

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.