Pe urmele lui Odysseu riști să dai de ciclopi
Din uriașa marină de la Lefkada urma să plecăm opt oameni cu un catamaran printre insulele din Marea Ionică, avînd ca punct culminant Ithaca lui Odysseu. După cum e bunul obicei cu aceste chartere de închiriat, prima noapte se doarme la bord, în port. E o ocazie să te obișnuiești cu nava și cu statul pe apă în condiții de adăpost și valuri mici. Nu e bine să pleci în grabă și să te dumirești abia în larg cum funcționează una-alta pe barcă. Tot într-o bună tradiție marinărească, am ajuns și la ideea că amănuntele traseului trebuie stabilite în ultimul moment, în funcție de cea mai recentă prognoză a vînturilor. Navigatorii de pe bărcile cu pînze cunosc importanța flexibilității de a schimba ruta ori de cîte ori vremea sau vîntul o cer. Există și o vorbă: pe mare știi totdeauna cînd pleci, dar nu știi niciodată cînd te vei întoarce. Ilustrarea cea mai celebră a acestei vorbe e chiar Odiseea. Aveam să descoperim, de altfel, că vînturile predominante în toată zona din jurul Ithacăi sînt dinspre vest și nord, la fel ca pe vremea lui Homer. E destul de clar astăzi că ospitalierii și prietenoșii feaci care, potrivit lui Homer, l-ar fi adus cu nava lor pe Odysseu acasă în Ithaca veneau dinspre Calabria. Și datorită acestor vînturi prielnice, călătoria lor a fost foarte scurtă. Aici trebuie să spun că mă bazez pe studiile făcute în anii ‘60 de istoricii germani Armin și Hans-Helmut Wolf, publicate într-o carte tradusă și la noi în 1981 la Editura Meridiane, cu titlul Drumul lui Ulise. Cei doi cercetători lămuresc în bună măsură, cu metode minuțioase și cît se poate de științifice, că feacii, cu a lor cetate condusă de Alcinous, nu erau în Corfu, așa cum multă vreme s-a tot crezut, ci acolo unde astăzi e Calabria.
Dar, revenind la povestea noastră, planul inițial a fost să navigăm pînă în Zakynthosul cel „păduros“, cum vorbește despre el Odysseul lui Homer, să ajungem deci acolo cît mai repede, ca punct extrem sudic pe care ne propusesem să-l atingem și să ne întoarcem apoi fără grabă spre nord, poposind evident și în Ithaca. Poate ni s-a părut și că am fi adus un fel de afront memoriei lui Odysseu dacă ne năpusteam din prima, eventual folosind motoarele, în Ithaca. Lucrul ăsta trebuia făcut mai pe ocolite. Ce-i drept, planul nostru inițial nu s-a realizat pe deplin, cum se va vedea în cursul povestirii, pentru că, așa cum spuneam, niciodată pe mare lucrurile nu se petrec cum te-ai aștepta.
Ca și într-o călătorie precedentă, micul dejun dinaintea plecării s-a lungit extrem de mult. De fapt, amî-nam semiconștient plecarea și primele manevre de ieșire din port, de care ne era cam teamă. Un catamaran de 12 tone nu e un Volskwagen Polo. Noroc că eram acostați chiar la marginea primului ponton, ceea ce ușura mult lucrurile. Știam că după ieșirea din marină urma un fel de canal de vreo patru kilometri care trebuia străbătut cu motorul. Interesant e că intrarea și ieșirea din porturi nu se face nici astăzi, după cum nu se făcea nici în vremea lui Odysseu, manevrînd pînzele. Teoretic, există și o asemenea procedură pentru cazuri excepționale, dar n-am auzit pe nimeni să fi recurs vreodată la ea. Pentru asta ți-ar trebui o sincronizare perfectă a echipajului și un timonier extrem de abil. Altfel, riști să rupi malurile, să spargi bărcile… Dacă actualmente e, în principiu, obligatoriu să te folosești de motor pentru aceste manevre, pe vremea lui Odysseu, adică acum 3.300 de ani, lucrul ăsta se făcea cu ajutorul vîslelor. Pînzele se ridicau abia în larg. De observat e că foarte multe dintre cunoștințele legate de marinărie și navigație sînt de fapt proceduri rezultate din experiența a sute și chiar mii de ani de practică. Văzînd ordinea și felul în care se fac unele operațiuni consemnate prin manualele de specialitate, înțelegi că în spate sînt serioase istorii și acumulări omenești. E un fel de școală a iscusinței, o meserie plină de secrete mărunte, probabil la fel ca zidăria sau tîmplăria.
În sfîrșit, am desfăcut parîmele de legătură la chei și mooring-ul, ne-am îndepărtat de ponton, am ieșit din port, am străbătut canalul, am ieșit la marea cea largă, mă rog, cum e în Grecia, adică nu chiar atît de largă încît să nu mai vedem uscatul. Ne rămăseseră în minte cîteva lucruri pe care ni le spusese Claudiu, cel care ne dăduse barca în primire cu o zi înainte. Erau niște informații extrem de utile, strecurate așa, într-o doară: spre deosebire de bărcile monococă, la manevrele catamaranului blochezi cîrma pe zero și te folosești doar de cele două motoare, e mai simplu; între Kalamos și Kastos e de ales Kalamos (sau Kostos?); Zakynthos-ul e cam departe pentru doar o săptămînă de navigație; în Meganisi e o marină privată unde merită să vă opriți.
Această ultimă frază ne-a făcut să alegem Meganisi ca loc de primă escală. Era aproape și nu aveam de gînd să facem cine știe ce performanțe, mai ales din prima zi. Putea fi popasul potrivit pentru acea noapte. Dar Meganisi are mai multe golfuri și marine și nu știam unde era exact cea recomandată de Claudiu. Nici cartea porturilor aflată sub biroul de comandă nu apucaserăm s-o studiem, fiindcă ne luaserăm cu o mulțime de alte treburi. Ne-am apropiat de coasta de nord a insulei și am ales cam la întîmplare un golf. L-am studiat cu binoclul de la distanță, cu ideea că dacă nu ne place să căutăm altceva. Avea două locuri de acostare diferite. Ne-am orientat către cel din dreapta. Era acolo un ponton de piatră, care ni s-a părut ocupat, și un altul de lemn. În timp ce survolam (ca să folosesc un termen din aviație) portul, la mal a apărut cel pe care unii îl numesc omul negru, insul care te ajută de obicei să acostezi. Era un tip cu un tricou albastru, foarte voinic și destul de în vîrstă, care a început să ne strige ceva. Părea un fel de stăpîn al locului cu o căutătură ciudată. Să fi fost un ciclop? Dar cum spațiul tipografic nu e la fel de întins ca marea, vă voi povesti despre el în numărul viitor.