Pe drum
"Ăştia sînt profesorii noştri? Ăştia? De la ăştia trebuie să luăm noi lecţii?" Redactorul, altminteri un om cumpătat şi competent, se ambalase şi semăna tot mai mult cu Robert De Niro din Taxi driver, repetînd tot mai ameninţător în faţa oglinzii: Are you talkinâ to me? Era vorba despre italieni. Această imagine văzută cu cîteva zile în urmă la televizor mi-a revenit în minte participînd, într-o preumblare prin ţară, la mai multe discuţii colegiale cam pe acelaşi ton: "Fiţoşii ăştia, care ne tot dau lecţii, ar trebui să pună mai întîi mîna pe carte, să cunoască istoria noastră milenară şi pe urmă să vorbească!" - se revolta un istoric. Referinţa era, de data aceasta, la europeni în general. "Daâ ce, am ajuns să vină baroneasa să ne spună ce să facem noi în casa noastră?" - supralicita, gospodăreşte, un alt universitar. "Preşedintele ţării ar fi trebuit să meargă la Bruxelles şi să le explice că noi ne luptăm cu ţiganii de cîteva secole, nu noi i-am chemat aici, în Europa. E problema Europei, nu a noastră, pînă acum numai noi am pătimit, acum e timpul să facă şi ei ceva!" - era de părere, în alt oraş, alt coleg pe care nu îl cunoşteam. "La o mie şapte sute... (scuzaţi, n-am reţinut bine anul...), saşii nu le dădeau voie românilor nici să doarmă în satele lor şi acum nişte aşa-zişi intelectuali români votează cu neamţuâ!" - se revolta, la rîndul său, în alt context, un universitar ardelean. După care conchidea: "Aşa ne trebuie!". Se referea la primarul Sibiului. După care s-a trecut la unguri... Coboram şi urcam agale cu maşina spaţiul mioritic al Ardealului. În zare, soarele în apus făcea să strălucească zăpezile Făgăraşului. Era molcom şi măreţ totodată. Era calm şi îmi era bine. Dar ce se întîmplă oare cu ţara asta? - mă întrebam, aducîndu-mi aminte de mînia din vorbele colegilor mei. Întorcînd spatele comunismului, aparent mai categoric şi evident mai sîngeros decît orice altă naţiune a fostului lagăr sovietic, am optat, cu o naivitate înduioşătoare, pentru o eurolatrie extra-ordinară: nici un popor nu a fost mai pro-european în sondaje decît românii. Am căzut în ceea ce amicul meu Alexander Kiossev numeşte auto-colonialism: ne refeream tot timpul la "ţările civilizate" şi justificam orice acţiune naţională prin această referinţă, ne călcam pe picioare cu vecinii noştri bulgari, care ajunge mai repede la Bruxelles, şi am preluat toate legile şi modele, utile şi inutile, cu exces de zel de şcolar şmecher care vrea să intre în graţiile profesorului. Dar acum, după ce ne-am văzut sacii în căruţă, s-a terminat: ăştia sînt profesorii noştri? Uă, jos cu ei! Dincolo de euro-optimism sau euro-scepticism, de la eurolatrie am trecut direct la euroţopism. Căpşunarii ironizaţi de tot poporul au devenit peste noapte românii de pretutindeni şi cu toţii am devenit deodată patrioţi înflăcăraţi. Ne apărăm patriarhal marea noastră familie, în care ne putem bălăcări între noi cît poftim, dar de care nimeni nu are voie să se lege: dai în mine, dai în tata, dai în neamul nostru! Şi pac la Războiu!... Noi nu ne dăm răgazul să ne îndoim, să reflectăm, să amendăm, să refuzăm, să negociem, să sperăm. Nu, noi ne punem direct mîinile în şold şi, vexaţi de o vorbă sau un gest, le răspundem acestor europeni cu măsura noastră naţională: ba pe mă-ta! Copil mal aimé, bîntuit de complexele sale de cultură minoră cu aspiraţii majore, românul cade din nou pradă complexului său œdipian şi se răzvrăteşte haotic împotriva Tatălui care i-a înşelat, iată, iubirea sa naivă. Iar guvernul nostru de crai imberbi nu face decît să orchestreze această frustrare adolescentină. Trag puţin pe dreapta pe marginea drumului care duce spre Poiana Mărului. Mă opresc de fiecare dată cînd trec pe aici să privesc casele de fîn răsfirate pe culmi şi poienile ce tivesc rîul. Pe cer a răsărit o lună plină. Mă gîndesc de fiecare dată că parcă m-am născut cu acest peisaj în suflet şi îl revăd de fiecare dată cu drag de ţară. Merg mai departe şi îmi aduc aminte de lungi discuţii cu nişte colegi italieni despre problemele migraţiei. Era în urmă cu cîţiva ani. Îmi explicau ambiguităţile reglementărilor italiene în acest domeniu, strategic ambigue şi nehotărîte între nevoile unei economii de piaţă care beneficiază de munca ieftină a acestor stranieri şi temerile xenofobe ale populaţiei, la care politicienii apleacă mereu urechea în căutare de voturi. Piaţa şi democraţia nu merg mînă în mînă, aşa cum am învăţat noi la şcoala de duminică a tranziţiei. Cinismul economiei şi populismul democraţiei îşi împart, de fapt, spaţiul politicilor publice. Într-un fel, ele chiar sînt cele două mari ideologii ale unei real politik din ce în ce mai pragmatică şi lipsită de viziune. Singurul care poate să ţină, oarecum, cumpăna, este "statul de drept" - dar aici nici italienii nu o duc prea bine... Tot acest "stat de drept" este cel care poate să contracareze, în principiu, devastatorul mecanism al ţapului ispăşitor. El este garantul principiului modern al responsabilităţii individuale, el trebuie să fie indiferent la orice soi de apartenenţă gregară pentru a declara şi controla faptul că orice merit şi orice vină sînt, în esenţă, ale individului. Cînd însă această instanţă supremă este controlată, competitiv, de piaţă şi alegeri, ea nu poate decît să dea dreptate intereselor de moment fie ale oamenilor de afaceri, fie ale politicienilor - după caz. Dincolo de toate acestea şi comun tuturor, pare a se afla însă teama. Transformarea Celuilalt (oricare ar fi acesta) în ţap ispăşitor este alimentată totdeauna de nesiguranţa de Sine - care produce, mai departe, frică. Or, Europa pare să fie tot mai nesigură de sine şi de viitorul său. Ce se întîmplă, oare, cu Europa asta? - mă mai întreb eu şi opresc maşina în faţa casei.