Pe apa sîmbetei s-a mai dus un burlac

27 iulie 2006   TÎLC SHOW

De fapt - mi-am spus în dimineaţa acelei zile, fără legătură cu ceea ce avea să se întîmple -, lucrul cel mai îngrijorător (şi cel mai atractiv, de altfel) este că litoralul românesc pare a fi un extins laborator de încercare; pe ale sale bancuri de probă - de nisip, de asfalt, de pavele - sînt testate noi reţete de şarm şi autoderiziune, sînt probate noi tentaţii auto (în parcarea Hotelului Rex - creaţie a deceniului carlist, totuşi! - se află un Maseratti în faţa căruia nu puţini trecători îşi fotografiază fizicul sau copiii la ceas de seară), sînt oficiate noi ritualuri gastronomice (carnea la proţap e în accelerată pierdere de viteză în raport cu rucola con parmegiano e olio - asta deşi masculii de azi sînt ceva mai greuţi decît părinţii lor acum treizeci de ani) sau, în fine, sînt gustate noi mode vestimentare (poţi uşor remarca, în traficul pietonal al serii, genţi de damă Burberry ingenios asamblate în Turcia vecină sau, mai ales, tot seara, la plimbarea pe faleză, cîte o impresionantă poşetă Louis Vuitton produsă astă-iarnă pe un leneş vaporaş plutind agale între malurile nu foarte înverzite ale unui paşnic rîu chinezesc). Tot aici vezi cum alchimii de ineluctabil progres (firul nu roşu, ci albastru cu steluţe al viitorului României) rivalizează cu valurile încă vibrînd de flagelatoare regrete faţă de anii (’60-’70) în care toată această hartă a loisir-ului românesc estival (cu geografia ei, cu arhitectura ei, cu vedetele ei) prindea contur deplin, încărcînd cu speranţe acel popor de pionieri, utecişti, artişti, metalurgişti (foşti membri ai UGSR - Uniunea Generală a Sindicatelor din România -, într-un cuvînt, sindicalişti) care eram cu toţii - pe cînd încă nu ne imaginam că aşa ceva nu o să mai fim vreodată. E fapt că măcar două generaţii - mi-am mai spus în acea dimineaţă - împart acelaşi litoral: una care bea bere la halbă şi alta care-şi soarbe virilitatea din Red Bull; una care mănîncă la autoservire între orele 14 şi 15, cînd arde soarele mai abitir, şi alta care, tot atunci, se reface după noaptea trecută; una care vine la mare lunea - şi rămîne zece zile cap-coadă, orice ar fi - şi alta care vine vinerea seara şi pleacă duminica pe la aceeaşi oră; una care se interesează cine mai cîntă la Hanul Piraţilor şi alta care ştie deja că fostul Han al Piraţilor se cheamă acum Ibiza şi e de genul feminin - adică discotecă. Există în Mamaia - mi-am spus în dimineaţa aceea - un imobil cu o istorie aparte: Hotelul Vega. Nu-l ştiţi? Sigur? Vă înşelaţi. Noile sindicaliste plimbă poşete Vuitton. Vega este hotelul la a cărui intrare, decorată cu un curmal în vas de lemn şi cu un Colea Răutu în costum cu fireturi, cîndva spre sfîrşitul anilor ’70 (ce vă spuneam?) se filma o fază-cheie din Nea Mărin miliardar (dacă nu ştiţi filmul, înseamnă că sînteţi picat cu ultimul transport de berbecuţi al lui Omar Hayssam): faza în care Draga Olteanu-Matei, parafrazînd-o parodic pe Victoria Lipan, vine să-şi recupereze soţul, pe Amza Pellea. Vega este azi în refacere; mai anul trecut, în totală discordanţă cu istoria sa recentă, era un modest două stele, care parcă iradia igrasie şi naftalină; un banner imens îi îmbracă acum faţada maritimă şi pe el scrie Grand Opening in June 2007. Faptul că hotelul şomează nu are relevanţă, credeţi-mă. Plaja staţiunii este oricum porţionată - şi nu de cei care închiriază zilnic scaune şi umbrele, cum spun ziarele, ci de... (nu ghiciţi!) disc-jockey! Ei da, pentru că litoralul, la Mamaia, e o zarvă fără cusur! Decenii întregi de tăcere smiorcăit spartă de cîte un radio care abia prindea Radio Vacanţa sînt azi răzbunate de creneluri de boxe ce se înalţă pe plaje din loc în loc, monumentale ziguraturi în spatele cărora cîte un DJ cu căştile pe urechi prepară cu mîini tremurînde (Red Bull-urile de azi-noapte...) ritmuri şi decibeli. Plaja Vega are vrăjitorul ei sonor - depăşit însă de mega-magicianul de pe plaja învecinată, plaja Bikini (de la Vega în stînga), acolo unde un DJ pune exact acel gen de muzică ce-ţi sună mai întîi în stomac şi abia apoi în urechi, foarte vizibil acompaniat de trei-patru tinerele ce dansează ca şi cum s-ar freca de aer urcate pe patru butuci aduşi ad-hoc, stimulate ele însele de un master of ceremony care, foarte haios de felul său, spune mereu "animatoarele noastre fierbinţi vă aşteaptă la dans, nu ezitaţi, ele sînt foarte deschise la orice noutate" ş.a.m.d. Astfel încît, ca să n-o mai lungesc, în seara aceea, cînd pe Apa Sîmbetei care tocmai trecea s-a mai dus şi burlacul Iri, cînd starletele adunate în studio la B1 pe post de comentatoare au bătut un nou record de gratuitate, decolteuri şi mondenitate de maidan, mi-am spus că, de fapt, UGSR-ul renaşte: snobismul s-a sindicalizat! Uniunea Generală a Snobilor din România are vocile şi chipurile sale, are deja multe organe de presă scrisă şi video şi, oricum, prevăd o aprigă încleştare atunci cînd va fi să-şi aleagă, prin rating TV, un colectiv de conducere.

Mai multe