Patria şi calculatorul
Am prins ultimele zile frumoase de toamnă. În drum spre Sibiu, am luat-o pe drumul meu preferat, pe la Poiana Mărului, Şercaia, apoi pe sub munţi pînă la Sîmbăta de Sus. Cred că ştiu pe dinafară acest drum, dar tot nu mă satur de el. Mai exact, mă linişteşte să merg agale de-a lungul lui şi să mă gîndesc "uite ce loc bun de cort ar fi acolo, în ochiul acela de fîneaţă din meandra rîului!" şi pur şi simplu mă simt bine. Are ceva "mioritic" în el, aşezat şi de "acasă". De fapt, nu m-am întrebat niciodată ce are el aşa aparte pînă de data aceasta, cînd o bună prietenă, m-a trezit brusc din visare, spunîndu-mi: - Nu ştiu dacă există aşa ceva, probabil că nu, cred că este total iraţional ceea ce o să spun, dar acesta este tipul de peisaj pe care l-aş numi românesc. Probabil că poţi să-l vezi şi în altă parte, nu se poate să nu fie şi în altă parte, dar eu aşa îl simt. Şi mă face să mă simt bine şi mi se pare că e frumos, că în altă parte n-aş găsi aşa ceva - şi uite dâaia nu plec eu în altă parte! Şi o să rîzi, dar astfel de peisaje mă fac să mă simt patrioată... Am tresărit şi m-am uitat îndelung la ea, apoi afară, pe fereastra maşinii. Am oprit chiar, ne-am dat jos şi ne-am uitat cu toţii de jur împrejur. Exact acestea au fost sentimentele - şi vorbele mele - în toţi acei ani din vremea comunismului cînd mama mea nu ştia cum să mai insiste să am şi eu curaj ca fratele meu şi să "fug în străinătate". Am rămas de atunci cu bănuiala secretă că s-ar putea să-mi cam lipsească "curajul" şi că unii mai clarvăzători s-ar putea să-şi dea seama de aceasta, să mă arate cu degetul şi să mă facă de rîs. Pe de altă parte, ştiu foarte bine că, pur şi simplu, nu-mi venea să plec. Iar motivul era acest "tip de peisaj", cum spune prietena mea. Îmi era atît de bine în el şi aveam în aşa măsură convingerea că este irepetabil şi în acelaşi timp inepuizabil, încît nu vedeam nici un motiv să plec aiurea ca să pierd ceea ce am. - Te-ai întrebat vreodată de ce? - mă întreabă prietena mea, care, s-ar părea, şi-a pus adesea această întrebare. Nu, nu mă întrebasem, în faţa evidenţelor nu îţi pui prea multe întrebări. Mă întreb însă acum. Probabil că are de-a face cu vacanţele noastre la munte, mai exact cu copilăria. Nu întîmplător îmi imaginez numai corturi şi locuri de foc, pe măsură ce privirea îmi alunecă de-a lungul marginilor drumului - îmi zic eu în sinea mea. Patria aceasta este deci mai degrabă un fel de matrie, este profund uterină, este pur şi simplu spaţiul paradisului infantil pe care fiecare îl purtăm cu noi şi pe care cei mai mulţi se tem să nu-l piardă. (Îmi aduc aminte de prima noastră ieşire în străinătate. La graniţă nu mai aveam răbdare, eu şi fratele meu, şi ne întindeam gîturile ca să vedem primii ce se află dincolo. Şi nu cred că a fost deziluzie mai mare în toată copilăria mea şi nu am fost mai supărat pe oamenii mari care ne păcălesc pe noi, copiii, ca atunci cînd am văzut - şi, timp de cîteva ore, m-am convins - că şi "dincolo", în "cealaltă ţară", la unguri, copacii sînt la fel ca la noi. Am păstrat însă convingerea că ceva este totuşi diferit, doar că nu am avut noi norocul să dăm peste acel ceva...) - Patriotismul ăsta ni se trage din copilărie - îi explic eu prietenei mele. Te leagă de locul ţării tale ca de podul bunicii, pentru că acolo ai copilărit şi îţi face bine să-ţi regăseşti, măcar din cînd în cînd, copilăria. Şi, orice ai face, podul vecinului nu poate fi precum podul bunicii! Nu ştiu de ce şi cum, dar pur şi simplu ştii că este aşa. Şi brusc mi-am adus aminte, tot perorînd despre copilărie, de o scenă pe care am povestit-o cu altă ocazie: pe o potecă de munte inundată de culorile toamnei, o fetiţă plînge cu năbădăi şi îl somează pe tatăl său să meargă acasă: vreau la calculatooooor! - ţipă ea pe sub brazi. Îmi venea să o strîng de gît! Cum poate să spună cineva - şi să gîndească - o asemenea inepţie? Să fii dăruit cu aceste minunăţii ale naturii şi tu să vrei la calculator?! Răsfăţata naibii!... - mîrîiam eu în barbă. Am realizat însă, după ce m-am liniştit, că pentru fetiţa din pădure copilăria este acolo unde se află calculatorul, iar ea nu făcea decît să-i ceară tatălui său dreptul să se bucure de această copilărie. Podul bunicii se află în spatele ecranului, acolo unde doar copiii din ziua de astăzi ştiu să ajungă, rostind nişte incantaţii care mă fac să roşesc de furie şi neputinţă. Le-am furat şi eu aşa cum se fură descîntecele, m-am încuiat în biroul meu şi le-am spus pe întuneric, dar n-am reuşit niciodată să văd ceva. Este cu adevărat şi în sensul cel mai deplin al cuvîntului o altă lume, este cea mai mare prăpastie între generaţii din cîte a văzut omenirea pînă acum. Ei n-au cum să înţeleagă peisajul nostru "românesc", n-au cum să vadă acest loc, de fapt el nici nu există pentru ei. Şi, reciproc, noi nici nu putem bănui spaţiile copilăriei din spatele ecranului. Iar despre "patrie", ce să mai vorbim? Ubi Internet, ibi patria!...