Patologiile lecturii
Cînd H.L. Menken (1880-1956, strălucitor intelectual american, un amestec seducător de Nietzsche și Mark Twain, din păcate complet necunoscut la noi) spunea că presa este un mecanism care-l face pe ignorant și mai ignorant, și pe nebun și mai nebun, se referea pesemne la ceea ce eu aș numi patologia lecturii. Așa cum anumite împrejurări din viață, în general cele înfricoșătoare, scot la iveală tot ce-i mai rău în om, și anumite tipuri de lectură scot imediat la iveală tot ce-i mai rău în citit.
Poate că e nevoie, totuși, să explic rapid cum vine asta cu „tot ce-i mai rău în citit”, cînd toată lumea știe că cititul este o deprindere lăudabilă, utilă, benefică. Nu am ajuns noi, exasperați că adolescenții nu prea mai citesc, să facem mii de giumbușlucuri, să cheltuim bani pe programe ample, să îi sedăm culturalmente doar-doar or citi ceva? Am abandonat de mult pretenția să citească ceva anume, am abandonat de mult ideea că ar exista lecturi obligatorii pentru orice om civilizat, numai să citească, de bine, de rău, ceva. Nu spunem noi toți, în cor, „Citiți orice, citiți ce vreți, numai citiți!”, convinși fiind că cititul, indiferent ce, cum, pe ce suport și cît, este bun? Păi, dacă e așa, cum vine asta cu „anumite tipuri de lectură scot imediat la iveală tot ce-i mai rău în citit”?
Ei bine, observația mea, după mai bine de două decenii petrecute în sau în jurul presei, este că cititul are propriile sale boli, propriile sale deviații. Dacă admitem că cititul este/trebuie să fie o deprindere care informează, stimulează gîndirea, antrenează empatia, deschide mintea, cultivă simțul estetic, în fine, potențial face numai bine, atunci trebuie să admitem că e ceva în neregulă cu cititul care stimulează adversitatea și ura, care incendiază sufletul, care nivelează mintea, care excită intransigența, care propagă prostul gust și speculează ignoranța. Îmi veți replica, bănuiesc, că asta nu ține de citit, ci de ce anume citești. Iar eu vă voi contrazice, fără să neg că există texte otrăvitoare. Dar eu la altceva mă refer. Experiența mea îmi spune că, indiferent de ce citești, ai două variante, fie citești spre binele tău, fie spre răul tău. Și asta este o consecință a cititului, nu a textului, căci nu-mi explic altfel cum de se poate ca un același text să-l îmbolnăvească pe unul și să-l vindece pe altul, să-l nefericească pe unul și să-l încînte pe altul. Și nicăieri această deosebire nu se vede mai bine decît în citirea presei. Există, așadar, o patologie a lecturii care se vede imediat mai ales în relație cu textul publicistic, poate și cu cel literar, la asta m-am gîndit mai puțin. Această patologie, repet, a lecturii și nu a textului, are o etiologie ce-mi pare că este neapărat de studiat în vremea social media. Eu, aici, mă mărginesc să schițez cîteva dintre variațiunile ei.
1) Citești ce-i în mintea ta și nu ce a scris autorul. Știu că hermeneutica e în plus dificilă, mai ales pentru că bagajul emoțional și cultural al cititorului nu este niciodată același cu al autorului. La origini, asta și făcea lectura importantă, căci era un contact direct cu un altul diferit, provoca cititorul la o ieșire din sine, o ieșire agreabilă, desigur, ca un fel de plimbare. În vremea noastră, însă, ego-ul este în asemenea măsură exacerbat încît disponibilitatea de a vedea lumea și prin alți ochi decît ai tăi s-a redus tragic. Așa se explică multiplicarea cazurilor în care texte simple, precum sînt cele din presă, sînt tot mai anapoda înțelese. Sigur, unii autori nu sînt clari în exprimare, alții încearcă mai degrabă să manipuleze (aceștia sînt, totuși, mai puțini pentru că gradul de inteligență a scăzut mult în presa noastră, așa că pericolul manipulării subtile a dispărut, acum sîntem în epoca propagandei brutale) sau alții sînt ei înșiși atît de confuzi asupra subiectului despre care scriu încît n-ai cum să înțelegi ceva clar citindu-i. Și totuși, problema majoră este că cititorul de astăzi deschide un ziar sau o revistă așteptînd o oglindă a propriilor opinii și nu să dea de opiniile altora. Vrei doar ideile care-ți plac. Această patologie constă, așadar, în așezarea de la bun început a cititorului în raport cu textul. Vrei textul care te confirmă, te vrei pe tine exprimat și de altul.
2) Citești litera și omiți sensul. Acesta este genul de lectură vicioasă care se apropie de granița lecturii cu rea-credință, a lecturii programatic războinice. O lectură în care ești pornit să distrugi autorul indiferent de ceea ce scrie. Îi cauți nod în papură. Au proliferat în anii din urmă, de pildă, milițienii gramaticii. Și, ca orice milițian, ei sînt duri cu greșelile mici și incapabil să vadă greșelile mari. Astfel, cacofoniile (acestea nici măcar nu sînt greșeli gramaticale propriu-zise!) sau scăpările cînd ai de articulat cu „i” după alt/alți „i” (cel mai adesea erori de corectură!) sînt vînate și expuse poporului sub vorbe grele, sînt rușinate public, dar lipsa acordului subiectului cu predicatul în fraze lungi, complexe, plasarea eronată a cratimei sau acuzativul „fracturat” de lipsa deja faimosului „pe”, adică erori care duc lesne la deturnări de sens (deci erori grave!) scapă acestui ochi vigilent. Așadar, dacă cacofonezi (e intenționat, da?) nu mai merită să fii citit, ideea ta poate fi genială, dar merge direct la coș, ești un incult, un impostor, nu meriți să exiști.
3) Nu citești textul, ci pîndești autorul. Am putut vedea adesea, și în cazul unor texte de-ale mele, dar parcă mai mult în cazul altor autori, cum se năpustesc asupra lor oameni care-i urăsc, care le detestă scrisul, le resping violent ideile. M-am întrebat mereu de ce Dumnezeu persistă cineva să citească un autor pe care-l antipatizează. Nu vreau să spun că sînt un exemplu, dar eu nu urmăresc publicistica autorilor care știu că-mi produc stări negative. Nu urmăresc, de pildă, niciodată Antena 3, ziarul Cotidianul sau Sputnik. Au publicul lor, desigur, nu le contest dreptul de a se exprima, dar eu nu trec niciodată pe acolo, așa cum evit locurile rău famate din orașul meu. Nu vreau să fiu înțeles greșit, așa că precizez imediat că frecventez entități publicistice cu ale căror idei nu sînt, de cele mai multe ori, de acord, precum ziare.com. sau alte asemenea grupuri progresiste. Cu aproape nici una dintre judecățile lor nu sînt de acord, dar îi citesc mereu pentru că vreau să văd cum gîndesc cei „din celălalt trib”. Și e o lectură îmbogățitoare, care nu-mi dă stări de furie. Așadar, prin prisma propriei experiențe de consumator de presă, nu-i pot înțelege pe cei care caută cu tot dinadinsul să meargă acolo unde știu că se înfurie, ca să se înfurie. Să cauți cu tot dinadinsul prilejul să te revolți, să urli, să blestemi și să folosești cititul pentru asta. Am auzit că există boxeri care se mobilizează și își ating excelența sportivă numai sub ploaia de pumni a adversarilor. Poate că așa funcționează și unii cititori, părîndu-li-se că plăcerea maximă a cititului este atinsă cînd citesc ceva ce-i scoate din minți. Cred, însă, că asta este mai mult decît o perversitate de resort intim a cititorului, e direct o patologie a cititului.
Deocamdată, rigorile procustiene ale spațiului tipografic mă opresc aici, deși aș mai avea cîteva patologii ale lecturii de descris. Știu că dumneavoastră înșivă puteți să continuați această listă de boli și chiar vă îndemn să o faceți, căci, se știe, prima condiție ca să rămîi sănătos este să știi să recunoști boala.