Păstori, tătuci și influenseri (II)

5 aprilie 2023   TÎLC SHOW

…pentru că, după ce, în urmă cu două săptămîni, am vorbit despre diferențele dintre conducătorii „oilor” – păstori, tătuci și influenseri – a sosit timpul să discutăm puțin și despre diferențele dintre turme. Dintre noi, oile, oricît de deranjant ar suna acest apelativ. Am văzut că, pe de-o parte, ne putem maturiza; putem trece de la statutul de „mielușei” la cel de „oițe” și, eventual, chiar la cel de „oi”. Ceea ce, însă, e mai puțin limpede e dacă, în acest caz, maturizarea reprezintă, cu necesitate, un avantaj. Pe de-o parte, am putea argumenta că trecerea de la statutul de „mielușel” la cel de „oaie” e însoțită de o sporire a înțelepciunii, a acelei phronesis, cum îi spuneau vechii greci înțelepciunii practice. Pe de altă parte, aceeași schimbare poate fi interpretată totodată mai degrabă ca o pierdere a inocenței. La urma urmei (urma care scapă turma?), nu de pomană mielul e mai fraged, atît la propriu, cît și la figurat; atît la masa pascală fizică, cît și la cea spirituală. Am văzut, acum două săptămîni, bunăoară, cum maturizarea oilor s-a însoțit, istoric, de o rebeliune împotriva păstorilor, dublată de o uniformizare ce-a făcut posibilă apariția „tătucilor” în societățile de masă (comunismul și fascismul). 

De bună seamă, mai există și o alternativă cu totului tot optimistă – dobîndim și înțelepciune și nu ne pierdem nici inocența –, și una chiar pesimistă, în care nu dobîndim nici înțelepciune și ne pierdem și inocența. Să analizăm, așadar, faptele, pentru a vedea cum stăm – ca spirit de turmă. Încheiam episodul trecut cu o constatare: plictisiți de uniformizare, am început să căutăm cu frenezie „autenticitatea”, ceea ce ne-a aruncat direct în brațele influenserilor de toate felurile. Asistăm, în aceste zile, la uniformizarea unicității. Ce ne învață asta despre noi înșine? Pînă nu demult, ne revoltam la gîndul că am putea fi obligați să urmăm pe cineva, pe oricine, ca oile. Era o revoltă generalizată împotriva oricărei autorități, îndrituită sau nu, de la părinți și profesori la preoți și conducătorii politici. Cu asta am rămas. N-o să ne lăsăm noi prostiți de ideile lor perimate și de încercările lor patetice de-a ne îndruma pe calea cea dreaptă, de-a ne învăța deosebirea dintre bine și rău – cu alte cuvinte, de-a încerca să ne influențeze viețile! Asta nu! Noi ne lăsăm influențați doar de către cei care ne spun, din capul locului, că asta intenționează să facă! Să ne influențeze! Asta e meseria lui/ei declarată – de influenser(ă)! Cînd are un influenser succes? Cînd are mulți urmăritori, zeci și sute de mii de oameni care, de bunăvoie și nesiliți de nimeni, acceptă să se lase influențați de persoana în cauză! De ce are mulți urmăritori? Păi, pentru că are succes! Circularitatea logicii nu mai sperie, pentru că logica nu mai contează. 

Influenserul ne influențează să ce? Cu siguranță, nu să deosebim binele de rău, sau cum să ne dezvoltăm înțelepciunea practică de a ști ce se cuvine să faci într-o situație sau alta – că asta l-ar include automat pe lista „nefrecventabililor”. Pentru a afla răspunsul la această întrebare, să răspundem mai întîi la o alta: cine îl plătește pe influenser să fie influenser? Că nu îl plătim noi, oile, și nici statul, ca pe „influențatorii” de modă veche, pomeniți mai sus – profesori, preoți sau oameni politici. Îi plătesc firmele care vor să-și promoveze produsele la cît mai mulți fraieri. Simplu și la obiect. Nu sînt plătiți să ne învețe ceva, ci să ne convingă ce să cumpărăm! Și uite-așa, pe nesimțite, am învățat să nu mai credem în Moș Crăciun, ci într-o anumită marcă de șampon. Nu în învierea morților, ci în beneficiile ultimului model de smart watch. Nu mai iubim înțelepciunea (filo-sofia), ci o iubim pe Contesa Digitală, ba chiar și pe frații Tate. Uneori, concomitent.

Îmi veți reproșa că exagerez, că nu e dracul (care drac?) chiar atît de negru, că astea sînt prostioare mai mult sau mai puțin nevinovate, fără impact la scară mare. Ne amuzăm și noi, dimpreună cu ei, nu îi luăm chiar în serios. M-aș bucura din toată inima dacă ați avea dreptate, dar pîrdalnica de realitate se încăpățînează să vă contrazică. Altminteri cum vă explicați procesul de infantilizare accelerată, manifestat pe diferite planuri, în felurite feluri? Astăzi, ni se spune că adolescența e perioada cea mai vulnerabilă la anxietăți de tot felul, vîrsta la care nu mai ești nici copil, dar nici adult, de unde și creșterea alarmantă a depresiilor și sinuciderilor la această categorie de vîrstă. Odinioară, dacă vă mai amintiți, adolescența era, dimpotrivă, perioada cea mai frumoasă din viață pentru că erai, deopotrivă, și copil, și adult. Diferența de perspectivă e între „nici-nici” și „și-și”. Asta pe de-o parte. Pe de alta, adulții visează să rămînă pururi tineri, iar asta nu pentru c-au ajuns să dea, cum se spune, în mintea copiilor, ci pentru că, la rîndul lor, sînt dezamăgiți de realitate și-și caută viitorul într-un trecut care nu mai există. De aici și frenezia francezilor (și nu numai) de-a refuza realitatea – se trăiește mai mult, se fac mai puțini copii, și-atunci nu mai sînt bani pentru a susține sistemul actual de pensii. Contează? Ei, aș! Precum zice Conu Leonida, „să dea, că de aia e stat”! De unde? E treaba lui! Ajută că dai foc motocicletelor și trotinetelor celor săraci (că ăia bogați au limuzine)? Că singurii care suferă de pe urma asta sînt taman cei obidiți, adică „ai tăi”, pentru care, declarativ, te lupți? Nu, în realitate, dar realitatea nu mai contează, contează „senzațiile”! Avem senzația că facem ceva! Prin comparație, dansul paparudelor pentru a aduce ploaia era ceva mai rațional.

Observați, rogu-vă, că, în acest caz, infantilizarea nu e opusul maturizării, ci apanajul ei! Infantilizarea nu ne ajută nici să cîștigăm înțelepciunea și nici să ne (re)dobîndim inocența. Procesul de infantilizare nu ne frăgezește, ca să spunem așa, nici fizic și nici spiritual. Dimpotrivă. Ne face tot mai „ațoși”, tot mai greu de mestecat, tot mai puturoși, tot mai vulnerabili la realitatea de care încercăm să scăpăm, de parc-am putea sări peste propria umbră. Or, influenserii tocmai asta fac – ne vînd iluzia unor realități virtuale, ceea ce face realitatea asta, de zi cu zi, din ce în ce mai greu de suportat. Vorba lui Eugène Ionesco: „Luați un cerc, mîngîiați-l, va deveni vicios!”. Mai contează? Be-eee!

P.S. Vă mai mirați că filmul care a cîștigat Oscarul anul acesta se numește Everything Everywhere All at Once (Totul Oriunde și Deodată)? Fără virgule, adicătelea fără întrerupere și pauză de tras sufletul?

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).

Mai multe