Paşti şi Paşte
Circulă de mai multă vreme în spaţiul public o serie de critici aduse urării – tot mai răspîndite, de altminteri – Paşte fericit! Reproşurile sînt de mai multe feluri: unii vorbitori resping formula pentru că ar fi o inovaţie inutilă şi nepotrivită trăirii religioase a apropierii sărbătorii (Săptămîna Patimilor nefiind tocmai un interval de nerăbdătoare aşteptare a unei petreceri); alţii, pur şi simplu pentru că e nouă şi evident imitată după urări similare din alte limbi, în primul rînd din engleză (Happy Easter!), desigur şi sub influenţa de mai multă vreme împămîntenitului Crăciun fericit! Pentru unii e subiect de ironie calamburul involuntar (în care Paşte e reinterpretat ca imperativ al verbului omonim. O obiecţie tipic filologică priveşte chiar tratarea în urare a substantivului Paşte ca masculin singular, în vreme ce la origine acesta era un feminin plural.
Primele critici nu pot fi respinse total, dar trebuie relativizate. Reinterpretarea seculară a sărbătorilor e un fenomen inevitabil în lumea contemporană, legat şi de internaţionalizarea lor; o urare, oricît de convenţională şi superficială, nu-l va împiedica însă pe credincios să-şi trăiască sărbătoarea interior, potrivit propriilor convingeri şi sentimente (pe care urarea cu pricina nici nu le răneşte, de altfel, pentru că se referă, totuşi, la fericire, nu la valori materiale sau la excese consumiste). Simpla existenţă a unor urări similare în alte limbi (nu doar în engleză, ci şi în franceză – Joyeux Pâques, în italiană – Buona Pasqua, în germană Frohe Ostern etc.) – arată că ele corespund unei nevoi sociale şi comunicative actuale. Omonimia comică din română e un risc – dar dacă nu-i supără pe vorbitori într-atît încît să evite urarea, înseamnă că nu e unul grav.
Rămîne în discuţie – pentru filologi – transformarea unui substantiv feminin în masculin (cu o ipostază, cam îndoielnică, de neutru). Fenomenul nu e neobişnuit şi se explică prin identitatea terminaţiilor şi prin contextele tipice de folosire. În cele mai vechi texte, din secolele al XVI-lea – al XVII-lea, forma cuvîntului e Paşti, substantiv feminin plural (din latinescul pascha), identic, cum arată şi dicţionarele noastre, cu substantivul comun care desemna pîinile de aluat nedospit ale sărbătorii evreieşti pomenite în pasajele evanghelice. În Tetraevanghelul lui Coresi, de exemplu, cuvîntul apare în contextul: „Păsaţi de gătiţi noao paşti de să mîncăm“. Forma de plural cu desinenţa -e – paşte – putea fi moştenită, dar şi refăcută, mai ales de la pluralul articulat (paştile/paştele), prin analogie cu numeroasele feminine care oscilează între pluralul în -e şi cel în -i (tiparul roate-roţi). Or, terminaţia -e este dintre cele mai puţin specifice în română, pentru că poate marca un plural feminin sau neutru (case, care), dar şi un singular masculin, feminin sau neutru (frate, floare, nume). Forma Paşte, articulată Paştele, a fost reinterpretată de vorbitori, care nu au mai simţit-o, la un moment dat, ca feminin plural, ci ca masculin singular. La această schimbare au contribuit, desigur, contextele în care categoria gramaticală era de fapt indiferentă: „ne vedem de Paşte“. Modificarea gramaticală e dovedită de acord, cel mai sigur în situaţiile în care substantivul este însoţit de un adjectiv sau de articolul în genitiv şi dativ: Sfintele Paşti, sărbătoarea Paştilor – faţă de Paştele acesta, postul Paştelui.
Dicţionarul limbii române (DLR, tomul VIII, partea 1, 1972) şi după el şi Dicţionarul explicativ (DEX) indică forma Paşti ca substantiv masculin. Din păcate, citatele din DLR nu sînt lămuritoare, conţinînd fie feminine plurale („Paştile friguroase“, „noaptea Paştelor“), fie forme ambigue. În prima ediţie a DOOM, din 1982, Paşti era considerat masculin singular, iar Paşte un neutru singular, cu pluralul Paşti. În ediţia nouă a DOOM, descrierea cuvîntului Paşte (masculin) e uşor reformulată, indicîndu-se un plural masculin Paşti şi un plural neutru omonim.
Interpretarea cuvîntului ca substantiv masculin singular nici nu este atît de nouă pe cît s-ar crede. Exemple pot fi găsite acum în bibliotecile electronice disponibile în Internet. Forma masculină a fost folosită, la începutul secolului al XIX-lea, chiar în titlul unei cărţi bisericeşti tipărite la Mănăstirea Neamţului, în 1814: Urmare întru prea Sfînta Duminecă a Paştilui. Şi scriitorii din secolul al XIX-lea foloseau cuvîntul ca pe un masculin singular; Bolintineanu publică, în 1867, Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paştelui. E posibil ca inovaţia să se fi răspîndit mai întîi în Moldova şi Muntenia; oricum, A. Scriban, în dicţionarul său din 1939, era convins că forma de singular Paşte se impusese deja în uz şi că diferenţele finalei depindeau doar de pronunţia regională: „Așa dar, spre vest Paștele ăsta, la mijloc Paștile ăsta, la est (Mold.) Paștili ista“.
Încadrarea ca neutru a cuvîntului ar părea justificată, dacă ţinem cont doar de existenţa celor două ipostaze gramaticale – singularul masculin, pluralul feminin. De fapt, cele două forme nu fac parte din aceeaşi paradigmă; cei care folosesc pluralul Paşti nu folosesc singularul, iar cei care spun Paşte fericit nu cred că ar construi un plural Paşti fericite! În momentul actual sîntem pur şi simplu în situaţia în care coexistă două norme, una cu substantivul feminin plural, defectiv de singular, mai veche şi conservată de stilul bisericesc (sfintele Paşti), alta mai nouă, cu un masculin singular, defectiv de plural – postul Paştelui: o neregularitate morfologică, explicabilă istoric şi acceptabilă ca atare.
Foto: wikimedia commons