Pasărea

12 iunie 2018   TÎLC SHOW

Ce poate fi mai frumos decît plajele tropicale ale arhipelagurilor din Bavaria? Am răsfoit cu multă nostalgie publicația oficială, apărută cu doar cîteva luni în urmă, a unei descoperiri făcute în vara lui 2010, anume cea mai veche fosilă de Archaeopteryx. (Doar o idee mai veche decît toate celelalte, fără ca asta să schimbe mare lucru. Nu e ca și cum pasărea ar fi fost prinsă ieri în parcul Moghioroș.) M-am gîndit că merită să scriu deci despre familia (ba destrămată, ba reunită) arheologie – geologie – paleontologie.

N-am uitat că arheologia nu se ocupă de dinozauri, ci de oameni, și nici că între apariția manifestărilor neplăcute / extincția primilor și ivirea celorlalți sînt vreo 60 de milioane de ani. Că veni vorba, toate fosilele micului dinozaur Archaeopteryx (cît un corb), zburătoarea de reclamă a paleontologiei, strămoșul cu perucă pudrată al păsărilor de azi, au aproximativ 150 de milioane de ani vechime. Simplific puțin lucrurile pentru că sîntem între noi, adulții. Dacă aș bănui că articolul ăsta e citit și de copii, ar trebui să mă pun serios cu burta pe carte pentru că ei știu, azi, cam tot ce se poate ști în materie de dinozauri. Ei v ar putea preciza, de pildă, că pterodactilii zburau și ei, dar nu erau dinozauri, precum Archaeopteryx cea cu pene, ci pterozauri, cu aripi membranoase, fără pene. Presupun că fiecare specie considera că cealaltă zboară afectat.

Noul schelet este prezentat și discutat pe o sută de pagini. Cunosc fervoarea asta de la arheozoologi, și ea e cu atît mai normală cu cît nu se cunosc azi decît 12 asemenea exemplare. Toate au fost găsite într-o centură de calcar de vreo 100 km care trece pe la jumătatea distanței între Nürnberg și München. Uitîndu-mă la locurile de descoperire, cartate de pildă pe https://paleobiodb.org/navigator, mi-a dat prin minte că toate se află de-a lungul a ceea ce a devenit, mult mai tîrziu, gra­nița Imperiului Roman în Germania, limes-ul din Bavaria. E o coincidență care pare să ascundă ceva, dar, din păcate, nu ascunde nimic. Interesul arheologilor în zonă e legat nu doar de limes, dar și de ne­număratele cariere de piatră. Încă din antichitate, oamenii au folosit calcarul de Solnhofen, care clivează frumos, pentru tot felul de pavaje (și desigur că în felul ăsta au introdus ceva fosile jurasice în așezări). Calcarele astea sînt paradisul fosilelor și implicit al paleontologilor – vreo 750 de specii sînt documentate acolo, cu conservare excelentă (meduze, pene, cerneala din caracatiță, aripa de pterodactil). Mai sînt și cariere de secol XVIII, asta pentru că tot de-acolo se obțineau cele mai bune plăci litografice din lume, calcarul avînd o granulație practic invizibilă (vizibilă numai pentru copii și geologi).

Geologii sînt printre cei mai interesanți profesioniști pe care i-am cunoscut pe șantierele arheologice, probabil singurii erudiți care țin și la tăvăleală. Arheologia a luat de altfel din geologie legile stratigrafice, puse la punct de Lyell și alții după 1830. În paleontologie și geologie s-a teoretizat și folosirea fosilelor ca indicatori cronologici. De pildă, în cazul scheletului descoperit în 2010, prins în matricea calcaroasă chiar lîngă craniul păsării se află un amonit tipic, a cărui datare generală se cunoaște și cu care pasărea era asociată; raționamente similare aplică și un arheolog cînd folosește ceramica pentru datări relative sau absolute. Să mai zic că geologii români sînt, în clasamentul pe națiuni, mai sus decît arheologii români…

Fragmente de schelet de Archaeopteryx au fost găsite și pe lîngă Oradea, în mina de bauxită de la Cornet, publicate în 1984, dar contestate în 2011. Alți dinți au fost raportați și din Portugalia și Franța, dar în ambele cazuri specialiștii nemți au strîmbat din nas și au contestat identificarea. Adevărul e însă că nu există două fosile ale păsării care să aibă dentiția la fel. Numărul, spațiile, forma și înclinarea dinților, toate diferă (m-am uitat cam mult la aceste poze). Păsările trăitoare pe insulițele paleoarhipelagului de la sfîrșitul jurasicului (azi acoperite de birturi, berării și biblioteci germane) aveau o capacitate de zbor limitată și s-au diversificat probabil trăind fiecare în colonia ei. E imposibil să nu te gîndești că e cam aceeași situație cu cintezele de Galápagos, studiate de Darwin, cu ciocuri diferite în funcție de supermarket-urile de unde își luau semințele. De altfel, prima fosilă Archaeopteryx a fost descoperită în 1861, la doar doi ani după publicarea Originii speciilor, și a fost imediat văzută ca o dovadă-cheie a tranziției de la reptile la păsări.

Interesante, în raport, sînt laudele care se aduc colecționarului (rămas anonim) care a găsit fosila într-o carieră de pe o proprietate privată, unde turiștii și amatorii primeau acces pentru colecționarea de fosile. Amatorul – dar oare chiar e vorba de un amator? – i-a anunțat pe specialiști și apoi i-a dus să vadă locul exact al descoperirii, iar specimenul a fost înregistrat ca obiect de patrimoniu german, ceea ce garantează disponibilitatea lui permanentă pentru studiu, chiar dacă el rămîne într-o colecție privată. Pe de altă parte, după ce a început să circule vestea descoperirii, cariera respectivă a fost o vreme închisă din cauza iureșului de așa-ziși exploratori veniți la prădăciuni. Chiar dacă regimul descoperirilor de fosile e altul decît al celor arheologice, lucrurile nu sînt simple deloc. Ehe, era mai bine în jurasic… 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.

Foto: pană de Archaeopteryx, wikimedia commons

Mai multe