Parol, monşer!

În urmă cu mai bine de patru ani, am fost la Universitatea din Padova cu oarece treburi academice. L-am luat cu mine şi pe băiatul meu, Andrei, pe atunci elev în clasa a IX-a. Întrucît plănuia deja să devină student la Medicină (lucru care, de altfel, s-a şi întîmplat între timp), m-am gîndit că vizita la una dintre cele mai vechi şcoli de anatomie de pe continent l-ar putea interesa. Nu m-am înşelat. Andrei a fost fascinat de istoria medicală a instituţiei şi a petrecut destule ore în amfiteatrul de disecţii padovan, studiind instrumentarul chirurgical din secolele XVI-XVII şi, cu precădere, trapa care se deschidea deasupra rîului Brenta. Acolo se descotoroseau medicii şi studenţii de rămăşiţele cadavrelor secţionate, rămăşiţe ce ajungeau, ulterior, în Marea Adriatică. Un prieten italian – profesor la Medicina din Padova –, atent la interesul fiului meu pentru butaforia chirurgicală obsoletă din Universitate, mi-a zis că, în momentul cînd Andrei va fi acumulat ceva experienţă, în postură de medicinist, să-i scriu negreşit: va încerca să-i faciliteze un stagiu de practică în prestigiosul lor departament anatomic. I-am mulţumit, dar, fireşte, am considerat propunerea un simplu exerciţiu de politeţe, uitînd de ea în secunda următoare. Deunăzi însă, la (în curînd) un cincinal de la discuţia respectivă, primesc mesaj de la profesorul padovan. Aţi ghicit – întreabă dacă Andrei se simte pregătit să accepte mai vechea sa propunere.

Am realizat că, pe parcursul a zece ani de prezenţă (aproape) constantă în România, m-am „vindecat“ de o „diformitate“ comportamentală, dobîndită în deceniul postrevoluţionar, cînd m-am aflat (aproape la fel de) constant la studii şi cercetare în America, Anglia sau Germania: aceea de a lua spusele oamenilor în serios. Ar fi extrem de neobişnuit ca, în Statele Unite, în Regatul Unit ori în fostul Imperiu Prusac, cineva să vorbească în dodii, adică să facă afirmaţii gratuite, care nu se vor materializa niciodată. Cu alte cuvinte, nimeni nu şi-ar permite acolo să trăncănească de dragul trăncănelii. Trăind un interval semnificativ printre asemenea oameni, m-am „molipsit“ eu însumi de curioasa „maladie“. Am început să cred, necondiţionat, în tot ceea ce mi se garanta „ferm“, prin vorbe, de către interlocutori. Am revenit în ţară cu un grav handicap şi, cîţiva ani, am suferit teribil din acest motiv. Mă dezvăluiam cînd naiv incorigibil, cînd stupid cu înclinaţie spre situaţii absurde. Bunăoară, prin 2000, de exemplu, am dat măsura întreagă a deficienţei mele de percepţie a realităţii. Catedra universitară unde sînt angajat a organizat un simpozion internaţional, iar şefa mea directă, ştiindu-mă conectat la lumea presei, m-a rugat să-i aduc, la deschiderea conferinţei, oameni de televiziune, care să dea puţină vizibilitate evenimentului. Am ales să vorbesc cu un reporter, pe care-l cunoşteam din copilărie şi care se afirmase, în ultimii ani, cu relatările lui „din teren“.

L-am sunat cu două săptămîni înainte. S-a arătat extrem de încîntat că îl chemam să transmită de la o astfel de „onorabilă manifestare“. Şi-a luat notiţe, a făcut comentarii tehnice (unghiuri de filmare, număr de operatori, puncte de amplasare a luminilor etc.), a dorit planificarea unor interviuri cu savanţii străini participanţi la simpozion şi mi-a dat repere de difuzare a reportajelor pe care urma să le realizeze. Aşadar, în dimineaţa ceremoniei inaugurale, mă plimbam, optimist, printre invitaţi, amintindu-le că, din minut în minut, trebuie să sosească „Televiziunea“. Minutele treceau însă, iar „Televiziunea“ refuza să apară. Keynote speaker-ii se aşezaseră în prezidiu. Îngrozit, am ieşit din sală şi mi-am apelat amicul. Culmea, mi-a răspuns şi mi-a zis că se afla pe drum cu echipa. M-a rugat chiar să-l aştept la intrarea principală din Universitate. Am stat o oră în soare, ratînd festivitatea. Eram aidoma personajului lui Hasek, deţinutul care nu vrea să-şi împartă bunătăţile alimentare cu fraţii de captivitate. Aceştia îi mănîncă pe furiş proviziile şi, descoperind paguba, ipochimenul începe să plîngă amar. Un băiat din celulă, mai hîtru de felul lui, îi recomandă să închidă ochii şi să numere pînă la zece, poate-poate mîncarea va reveni. Victima e atît de idioată, încît se execută, numărînd rar şi clar. Aşa şi eu, după o oră de aşteptare, dacă reporterul nu şi-ar fi închis, între timp, telefonul şi ar mai fi vorbit o dată cu mine, solicitîndu-mi încă vreo cîteva minute de îngăduinţă, probabil că i le-aş fi acordat, nebănuind o clipă posibilitatea „fraudării“ cuvîntului dat.

A trebuit totuşi să recunosc faptul că întîmplarea mea a fost mai blajină decît aceea trăită de un alt universitar (umblat, la rîndul său, pe mapamond) care şi-a sunat instalatorul, într-o după-amiază, pentru o urgenţă casnică. Tipul i-a comunicat că nu va putea veni decît a doua zi, la prima oră, fiind prins în multiple activităţi. În dimineaţa următoare, la 7,30, într-un ger teribil, profesorul nostru aştepta în faţa blocului, pentru că interfonul nu funcţiona. Linişte totală. Mobilul instalatorului părea lipsit de semnal. Disperat, universitarul buclucaş l-a sunat, în final, pe fix. A răspuns, buimacă, soţia meseriaşului, menţionînd, cu stupoare, că omul ei plecase – cu o seară înainte –, la muncă, în Spania. Ca atare, voi observa că mediul autohton m-a vindecat de morbul credulităţii inocente, dezvoltat în putredul Occident. Am (re)învăţat că, nu întîmplător, Caragiale îşi pune eroii să repete, obsesional, „Parol, monşer!“. Într-un spaţiu al lejerităţii morale, individul se simte mereu obligat să-şi reitereze onoarea şi, mai ales, greutatea „cuvîntului“ dat. De aceea, am receptat e-mail-ul din Padova ca pe un mesaj extraterestru. Un mesaj însă la care fibra mea mioritică reinventată mă va determina să replic pozitiv, plin de duioşie şi solicitudine.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.