Parlamentul

12 noiembrie 2009   TÎLC SHOW

Ştim foarte bine că parlamentarii pot avea defecte. Mai mult sau mai puţin vizibile, aceste defecte sînt cam aceleaşi prin toată lumea. Uneori membrii unui parlament sînt apatici, absentează, citesc ziare sau dorm la şedinţe (chiar şi în Marea Britanie), alteori se încing în dispute şi ajung pînă la schimburi de pumni şi picioare (ca prin Asia de Sud-Est). Adeseori, parlamentarii îşi votează legi favorabile, iar unii sînt prinşi cu deconturi nejustificabile. Sute de membri ai parlamentului britanic au fost recent implicaţi într-un asemenea scandal. Parlamentari ai Uniunii Europene au fost şi ei descoperiţi, în urmă cu cîţiva ani, că încasau diurna de şedere la Bruxelles sau Strasbourg şi pentru zilele cînd stăteau acasă, în ţara lor de origine. Ştim că parlamentarii de oriunde pot pune la cale diverse afaceri dubioase, că pot fi corupţi, demagogi, mincinoşi, intriganţi, că pot avea relaţii cu lumea interlopă sau pot fi ei înşişi infractori. Ştim şi că jurnaliştii vînează orice abateri ale parlamentarilor. Dar, de la o legitimă supraveghere a activităţii şi a felului cum cheltuiesc banii publici pînă la o denigrare gratuită, "pe placul" poporului, menită să crească audienţa sau tirajul, e un pas destul de mic. Un pas care se face prea adesea în media noastră. Chiar acum cîteva zile, un filmuleţ pe Hotnews prezenta discuţiile din Parlament despre un amendament la legea vînătorii. Era vorba acolo despre cioara de semănătură şi despre vînturelul de seară, iar parlamentarii se amuzau. Amuzant şi nevinovat putea fi şi reportajul, dacă n-ar fi ajuns în cele din urmă la facilul clişeu al banilor pe care-i cîştigă un parlamentar, sugerînd că noi, cetăţenii, i-am plăti ca să se distreze la şedinţe (ca şi cum de o lege a vînătorii ar trebui să se ocupe numai oameni încruntaţi). Nu mai pun la socoteală că reportajul era difuzat în timpul campaniei electorale în care preşedintele în funcţie (fost parlamentar şi el) susţine reducerea numărului de parlamentari. Democraţia îşi are costurile ei şi ar trebui să fim deja conştienţi că pe parlamentari nu-i plătim ca să fie sfinţi. Ei trebuie doar să dezbată legi. Însă după nenumărate asemenea reportaje strecurate timp de 20 de ani în presa de toate felurile, multă lume, indiferent dacă a votat sau nu, a ajuns să considere Parlamentul o adunătură de ticăloşi care nu fac decît să pună beţe în roate mersului ţării. În redacţia noastră, doamna Magdalena Boiangiu avea o vorbă: "Poţi să-i critici cît vrei pe parlamentari, dar nu critica Parlamentul". Era foarte conştientă că orice denigrare a Parlamentului nu face decît să mai scoată o cărămidă de la edificiul democratic. În vreme ce o critică la adresa unui guvern sau a unui preşedinte face parte din jocul democratic, critica la adresa Parlamentului (şi ea permisă în democraţie) e o chestiune mai delicată pentru că poate ajunge uşor să însemne un atac la adresa democraţiei. Pe de o parte, nu ne putem face că nu vedem evoluţia parlamentarilor şi a Parlamentului de la începutul anilor ’90 şi pînă astăzi. Pe de altă parte, dacă prin absurd toţi parlamentarii ar fi nemernici şi ticăloşi, latura bună e că niciodată nu vor putea fi cu toţii pe aceeaşi lungime de undă. E motivul pentru care rezultanta dezbaterilor şi a combinaţiilor făcute de ei nu poate fi, în general, decît una moderată. Acesta e de fapt mecanismul unei democraţii, construit să funcţioneze în beneficiu public, în ciuda defectelor şi intereselor individuale ale celor care-l compun. Sînt lucruri ce pot părea extrem de banale şi evidente. Iată însă că trebuie repetate de foarte multe ori, chiar şi pentru oamenii deştepţi care, prin rafinate construcţii intelectuale, ajung de multe ori să uite (sau să ne facă să uităm) lucrurile fundamentale. În lume sînt multe tipuri de democraţii: cu preşedinte ales direct de popor, cu preşedinte ales de Parlament sau prin electori, cu Parlament bicameral sau unicameral. Există şi democraţii cu monarhie, fără preşedinte. Nu există însă democraţii fără Parlament. Ne place sau nu, Parlamentul este peste tot în lume o instituţie (sau chiar instituţia) fundamentală a democraţiei. La noi, această idee extrem de simplă nu pare prea clară nici unor profesori la facultatea de studii politice. Un astfel de om (care e şi consilier prezidenţial) a afirmat la un moment dat că România poate funcţiona şi fără Parlament. Pe atunci, preşedintele se lupta cu cei 322 şi voia vot uninominal. Astăzi se luptă cu alţi vreo 300 şi vrea Parlament unicameral, sub ameninţătorul slogan "de ce le e frică nu scapă", înşirat pe toate gardurile.

Mai multe