Paragrafe

27 februarie 2019   TÎLC SHOW

L-am întîlnit pe colegul meu de la Stilistică, Manciurin Ciungu, mergînd dezorientat prin Universitate, cu mină descompusă și privire rătăcită. L-am oprit și l-am întrebat dacă totul era în regulă. „Nu e deloc OK!“, a răspuns. A început apoi să se confeseze cu debitul verbal specific nevropaților: „Predau studenților filologi din anul al treilea un curs de stilistică practică, după modelul manualelor americane de profil. Sînt titularul disciplinei de fix două decenii. Pe vremuri o aveam programată la anul al patrulea, dar, de cînd ne-a cuprins și pe noi sistemul de la Bologna, ea a trecut la anul al treilea. Este important ca studentul să o parcurgă în intervalul terminal de licență, întrucît astfel învață normele de redactare a apropiatei sale lucrări de absolvire. De aceea, am fost mereu apreciat pentru curs. Toată lumea îl considera foarte util. De vreo cinci ani însă, ceva dubios se întîmplă. Percepția discipolilor mei actuali nu mai are nimic în comun cu disponibilitatea hermeneutică a celor de odinioară. Lucrurile au scăpat complet de sub control. Cel mai mult mă chinui la capitolul dedicat paragrafelor. Cum trebuie scris un paragraf în general și unul academic în particular? Răspunsul a atins nivelul maxim de nebunie, iar eu – te rog să mă crezi – nu sînt deloc responsabil pentru asta. Am explicat copiilor din amfiteatru, cu o claritate, aș zice, situată dincolo de orice dubiu, că paragraful reprezintă dezvoltarea analitică a unei singure idei dintr-un întreg, mai precis dintr-o serie de idei legate logic între ele și ilustrative pentru teza principală a eseului/articolului/studiului pe care-l creionăm. Un paragraf va fi deci revelator, limpede și pentru estetica paginii, dar și pentru înțelegerea exactă a temei lui, nici prea lung, nici prea scurt. Am precizat totodată că, pentru armonia textului în ansamblul său, paragrafele ar trebui să fie aproximativ egale între ele. Așa obținem o scriitură simetric proporționată și judicios întocmită. Cum aș fi putut să-mi imaginez că aceste banale considerații didactice vor produce un tsunami universitar? Prima victimă am fost chiar eu. La lucrările practice pe care le solicit săptămînal (ca să-i obișnuiesc pe oameni cu sistemul de redactare), am primit cele mai neașteptate construcții textuale, configurate vreodată în pagină de-a lungul istoriei scrierii umane!“

Manciurin a suspinat din adîncul ființei și a continuat trist: „Mai întîi m-am confruntat cu paragraful-fluviu, de opt pagini, al unui tînăr furios. I-am reproșat că nu a respectat regulile pe care le discutaserăm. S-a răstit la mine că ba da, le respectase cu asupra de măsură. Nu spusesem eu că paragraful trebuie să dezvolte o singură idee? Păi, ăsta era el – omul unei singure idei care țîșnea din străfundurile minții sale precum țițeiul din pămînt! Dacă nu-i dădeam 10, m-a amenințat, avea de gînd să protesteze la toate forurile superioare, mergînd pînă la Dumnezeu, dacă s-ar fi dovedit necesar. Ulterior am recepționat, ca pe un jet de apă rece în față, paragraful-propoziție al unei fete agitate. Și ea m-a luat la rost cu placa ideii singulare. Invers decît furiosul, studenta respectivă susținea că deținea prea multe idei, că mînca de fapt idei pe pîine. Cum să le exprime, într-un eseu, altfel decît prin propoziții și fraze succesive, aliniate ca paragrafe în sine? La rîndul său, domnișoara mi-a sugerat că ar putea lua măsuri administrative drastice dacă nu arătam obiectivitate. Mai fusese, striga, hărțuită de domni profesori libidinoși și în trecut, iar acum toți dădeau cu subsemnatul. În fine, n-ai să crezi, un alt ins mi-a oferit foi albe drept lucrare de seminar, observînd că, în baza indicațiilor mele referitoare la estetica paginii, paragraful cel mai frumos ar fi fost acela nescris. Prin urmare, mă soma să-i apreciez originalitatea stilistică! Apoi, vai, problema s-a extins. Un tată nervos a venit la decanat și a cerut despăgubiri morale. Își internase băiatul, studentul meu, la ospiciu. Se părea că tînărul dezvoltase obsesia numărării rîndurilor paragrafelor pe ecranul computerului, luptîndu-se să le păstreze egale. A repetat gestul pînă cînd a înțepenit, cu un rînjet tîmp, dinaintea calculatorului. M-au luat la refec și colegii din facultate. Cică i-aș fi învățat pe studenți să redacteze rapoarte științifice în formă de haiku-uri, piramide, brazi de Crăciun și steluțe. Mă aștept ca, peste șaizeci de ani, cine știe ce băbuță să scrie cereri la Casa de Pensii în formă de iepurași textuali și, la nedumerirea firească a funcționarei, să urle: Șiungu-i di jinî. Așe mi-o predat paragrafu’ pi cînd ieram fatî colo, la Universitati!“.

Prorectorul cu chestiuni studențești apăru brusc pe coridor, întrerupîndu-l pe Manciurin. A întrebat: „Tu ești Ciungu?“ „Da“, a mieunat profesorul. „Fi-ți-ar paragrafele lu’ pește să-ți fie!“, a mîrîit cel dintîi, repezindu-se spre noi. Ciungu a zbughit-o ca un iepuraș (urmărit de alt iepuraș) în sezonul de împerechere. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Mai multe