Pansamentul alb

11 aprilie 2012   TÎLC SHOW

Era o dimineaţă răcoroasă de primăvară în care pacienţii operaţi cu o zi înainte se prezentau la control. Domni şi doamne în vîrstă care veneau în cupluri ori însoţiţi de fii sau fiice. Cu toţii suferiseră aceeaşi operaţie, cu toţii aveau aceleaşi emoţii, cu toţii aveau umbrele, pentru că, primăvara, nu-i aşa, oricînd poate începe ploaia. Cu toţii povesteau cum dormiseră după operaţie: unii ca nişte prunci, alţii cu vise, unii cu multă grijă să nu se întoarcă pe partea interzisă, cîţiva cu niscai dureri. Şi, bineînţeles, cu toţii purtau pansamentul alb la unul dintre ochi, ca un fel de semn distinctiv al apartenenţei la acelaşi club de suferinţă: operaţia de cataractă (se pare că, după o vîrstă, aproape nimeni nu scapă de această boală, care astăzi a ajuns totuşi să fie operată ca pe bandă rulantă).

Asistentele roboteau în jurul recepţiei. Maestrul de ceremonii din ziua precedentă, cel care făcuse cu umor oficiile dinainte şi de după operaţie, nu mai era prezent să liniştească temerile care pluteau în aer. Sala de aşteptare era deja plină, toate scaunele ocupate de cei operaţi iar însoţitorii stăteau mai mult în picioare, dînd oarece semne de nerăbdare. Cu o zi înainte, doctorul operase de dimineaţă pînă seara, cîte un sfert de oră pentru fiecare pacient.

Acum, aceştia intrau pe rînd în două cabinete. De primul se apropiau temători, cu mers nesigur, cel mai adesea sprijiniţi. Ieşeau de acolo fără pansament şi într-o cu totul altă dispoziţie, încîntaţi ca nişte copii care au primit o jucărie nouă. Îşi roteau privirea de jur-împrejur, invadaţi de bucuria că pot admira lumea cu ambii ochi şi că vederea celui operat, care stătuse 24 de ore sub pansament, era de-o claritate neobişnuită. 
Cei mai mulţi voiau să plece imediat, dar erau atenţionaţi că mai trebuie să intre şi în cel de-al doilea cabinet, la doamna doctor. Acolo li se recomandau o mulţime de picături şi li se dădeau sfaturi pentru următoarele zile.

Sala continua să fie plină, şi de afară tot apăreau oameni cu pansamente. Zgomotul portierelor de maşini care se tot închideau în parcare era urmat de clicul făcut de uşile de termopan ale clinicii. Veneau şi tot veneau: o cucoană care se ajuta la mers de un cadru de metal, un domn înalt şi slab cu un balonzaid cenuşiu, însoţit de consoarta căruntă şi mereu zîmbitoare, un alt domn corpolent, într-un pulover negru şi cu o mină foarte serioasă, o femeie cu basma însoţită de fiul cu BMW, o doamnă blondă cu tenul spălăcit ce nu-şi arăta vîrsta, un fel de Fred Astaire la bătrîneţe, foarte suplu şi mititel în costum de haine gri deschis şi cu o cravată de un violet flamboaiant... Fiecare era o figură distinsă şi specială. Privindu-i pe rînd, gîndul te ducea la o civilizaţie cu vîrstnici înstăriţi şi de care societatea are grijă. În ansamblu însă, pe măsură ce uşile de afară se tot deschideau şi închideau începeam să mă tem că aveam de-a face cu un fel de invazie a oamenilor în vîrstă cu un ochi operat. Tot mai mulţi fiind, au început a se înghesui în faţa uşilor celor două cabinete. Cei de pe scaune priveau îngrijoraţi îmbulzeala şi se ridicau pe rînd, îndreptîndu-se şi ei într-acolo, mînaţi de mai vechi reflexe. Mai tînăra însoţitoare a unui pacient a prins a se răsti la asistente: „Sînt oameni în vîrstă şi operaţi. De ce vă purtaţi aşa cu ei? Îi ţineţi în picioare?“. O doctoriţă a scos capul din cabinet încercînd să-i liniştească: „Fiecare a fost programat la o altă oră, nu înţeleg cum de-aţi venit toţi acum. Vă rog să staţi pe scaune, să aşteptaţi în linişte. Să ştiţi că nimeni dintre noi nu stă aici degeaba“. „La cît am plătit operaţia asta, aveam dreptul la servicii mai civilizate.“ „Vă rog, toţi cei cu operaţii să staţi jos. Cu bunăvoinţă din partea celorlalţi se găseşte loc pentru fiecare.“ „Păi, dacă stăm jos se bagă alţii în faţă. Chemaţi-ne în ordinea în care am fost operaţi.“ „Dar dumneavoastră n-aţi venit în această ordine, vă chem în ordinea în care v-au fost scoase pansamentele.“ „Dar acolo nu-i nici o ordine.“

Cutia replicilor binecunoscute de decenii fusese deschisă şi nimic nu le mai putea opri. Civilizaţia pălea. Dar mai îngrijorător era că în acea zi înmiresmată de primăvară, cu pomi înfloriţi şi ciripit de păsărele, în timp ce soarele dezmorţea tot mai mult atmosfera, parcarea din faţa clinicii se umplea necontenit de automobile din care, sprijiniţi de însoţitorii lor, răsăreau fără număr venerabili domni şi distinse doamne cu cîte un ochi pansat. 

Mai multe