Paideia şi "impactul" intelectual

27 mai 2011   TÎLC SHOW

– Foarte interesant! ne felicită un domn din board-ul suprem. Dar aţi reuşit să împărtăşiţi cîte ceva din rezultatele voastre, şi oamenilor politici, autorităţilor din ţara dumneavoastră?
– Autorităţile de pretutindeni nu sînt foarte interesate de munca intelectuală... se apără (auto)ironic un coleg.
– Să formulez altfel, revine domnul. Care este influenţa a ceea ce faceţi voi asupra societăţii, ce impact au rezultatele voastre?

Asta era, „impactul“! Iar acest impact, această influenţă asupra societăţii înseamnă automat convingerea oamenilor politici, a Puterii, de întemeierea şi utilitatea a ceea ce facem noi – în cazul de faţă, un grup de specialişti în ştiinţe sociale din Balcani. Domnul din board-ul suprem face parte dintre cei cîţiva înţelepţi care urmau să decidă dacă activitatea Centrului de Studii Avansate, în care ne aflam, merită sau nu să fie sponsorizată mai departe. Cu toţii sînt mai mult decît amabili, chiar compasionali, dar problema rămîne: Care este impactul acestui gen de activităţi asupra societăţii – pe şleau spus, la ce ne folosesc ele?
Nimic mai firesc – şi necesar – ca evaluarea utilităţii sociale a unei munci, cu atît mai mult cînd aceasta cere să fie finanţată din bani publici. Modul în care este gîndită şi apreciată această „utilitate“ mă pune însă pe gînduri.

– De pildă, încerc eu să nuanţez problema. Cu toţii, aici, sîntem profesori, cadre didactice. Rezultatele muncii noastre de cercetare, experienţa acumulată lucrînd împreună, din domenii şi ţări diferite, s-au revărsat asupra unor mii de studenţi, asupra modului lor de a privi şi aborda problemele sociale, ceea ce, mai departe, va avea un impact asupra societăţii în ansamblul său...

Tăcere în sală, un soi de „bine, şi?...“. Tac, prudent, să nu cumva să agasez audienţa.
Şi totuşi, ceva nu este în regulă. Mă indispune mai ales „evidenţa“ binomului Intelectual-Putere. Pentru unii, probabil, „intelectualul“ trebuie să critice puterea, să-şi exerseze permanent şi competent raţiunea critică. Pentru alţii, evident, acesta trebuie să-şi dovedească utilitatea sprijinind puterea, să-i ofere soluţii şi sfaturi competente, astfel încît aceasta să poată guverna mai bine. Şi într-un caz, şi în celălalt însă, „impactul“ activităţilor „intelectuale“ pare a se epuiza în relaţia directă cu „puterea“, singura în măsură să intervină cu adevărat asupra mersului societăţii. Doar că, în acest caz, „intelectualul“ este pus – şi de multe ori se pune singur – din start în faţa unei opţiuni intrinsec alienante: oportunism sau frustrare. Intru în jocurile de putere, mă „sacrific“ pentru a putea influenţa lucrurile „din interior“ sau nu, îmi păstrez „demnitatea“ şi rămîn – sau mă retrag – în bibliotecă. Pe ce bani? – vine însă atunci întrebarea practică a puterii.Este ciudat că într-o lume democratică, în care „societatea civilă“ a devenit un ţel în sine, aceasta nu intră, de fapt, în calculul „impactului“ muncii intelectuale. Şi este alarmant că exact acum, cînd o astfel de societate civilă şi-a cîştigat, de bine, de rău, dreptul şi condiţiile de existenţă, ea rămîne în afara destinaţiilor intelectuale, fiind convertită, eventual, într-o cale de acces tot spre jocurile de putere şi resorbită astfel în vechiul binom Intelectual-Putere.

Poate că ar fi util – şi poate că ar avea chiar un anumit „impact“ – să ne aducem aminte acum de idealul paideic al vechilor greci. În contextul idealului mai larg al democraţiei, paideia era arta de a pregăti cetăţeni liberi şi morali, un soi de „societate civilă“ croită pe altă măsură. Banausos privea o altă categorie, considerată inferioară, de meşteşugari, de oameni utili funcţionării directe şi curente a societăţii. Această educaţie „tehnică“ era utilă, dar ea nu producea prin sine şi „buni cetăţeni“ – considera Aristotel.

Este discutabilă, în prezent, această ierarhizare, dar utilitatea paideei pentru calitatea vieţii sociale în general ar fi greu de negat. Mai ales în condiţiile în care comunismul, mai de mult, şi capitalismul de piaţă, mai recent, propun (impun) de fapt o inversare a acestei ierarhii, banausoi (oamenii muncii –  spuneau comuniştii, spiritul antreprenorial – spun mult mai eufemistic capitaliştii) fiind promovaţi în fruntea societăţii ca singurii cu adevărat utili. Corespunzător, bunul cetăţean devine tot mai mult un risc prea costisitor – chiar dacă stindardul democraţiei nu poate fi pus în nici un caz în bernă. Valorile şi practicile guvernării se înclină astfel tot mai mult în faţa Pieţei, care îi adresează un fel de adio, dar rămîn cu tine Democraţiei, mascînd astfel divorţul lor de facto. Ce mai înseamnă însă atunci autoguvernarea unei societăţi pregătite doar să se dezvolte, dar nu şi să se autoguverneze?

Îmi permit deci să susţin că rolul intelectualului, fie el şi ruda sa săracă din „umanioare“, nu a scăzut şi nu trebuie să scadă, ci dimpotrivă, poate şi trebuie să fie oarecum la fel de important ca pe vremea părinţilor modernităţii. Cu condiţia însă ca să nu îşi mai – şi să nu li se mai – măsoare „impactul“ doar prin raportare la putere, fie ea politică sau economică. Societatea civilă – adică, în ultimă instanţă, o societate bună de trăit pentru noi toţi – nu este o generaţie spontanee şi nu se formează doar prin perfecţionarea mijloacelor de producţie şi de consum; ea trebuie educată permanent iar educaţia, în sensul său profund, este paideie. Şi intelectualitatea a ştiut totdeauna cîte ceva în această privinţă...

Vintilă Mihăilescu
este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
 

Mai multe