Pact pentru Cultură
Zero virgulă ceva la sută din puţin înseamnă mai nimic. România este una dintre puţinele ţări din UE cu un buget pentru cultură mai mic de 1%. Din acest zero virgulă ceva la sută tocmai s-a mai tăiat ceva. La ultima rectificare bugetară, fondurile alocate Ministerului Culturii s-au diminuat cu două milioane de lei.
România e o ţară săracă, cu deficite importante în numeroase domenii; pe de altă parte, cultura n-a fost niciodată văzută ca o direcţie de acţiune prioritară pentru stat. Pentru că nu aduce voturi – aşa cum aduc, de pildă, autostrăzile construite (şi nu doar promise). Cultura nici nu atrage sancţiuni din partea comunităţii internaţionale atunci cînd e subfinanţată. În planul de guvernare, capitolul „Cultură“ ocupă vreo trei pagini (din 160). În ultimii doi ani şi jumătate, în România am avut şase miniştri ai Culturii. Mai mult decît banii lipsesc stabilitatea şi coerenţa. Cu un buget de zero virgulă ceva la sută nu poţi să faci mare lucru. Dacă din bănuţii ăştia se mai şi scade ceva la jumătatea anului, chiar că se dărîmă şandramaua…
E, pînă la urmă, şi o chestiune de viziune. Pentru că, în România, guvernanţii par că se uită la Cultură doar ca la un domeniu perdant, la un minister care toacă bani fără să producă. În Franţa – statul care a inventat ideea de excepţie culturală şi care apără cu fervoare subvenţia –, perspectiva e cu totul diferită. Acolo, ministerul a realizat în urmă cu un an un studiu din care rezultă că cultura contribuie de şapte ori mai mult la produsul intern brut decît industria auto. Industriile culturale aduc 57,8 miliarde de euro pe an. Costurile totale pentru colectivitate se ridică la 21,5 miliarde de euro. (Trebuie spus că prin industrii culturale se înţelege mai mult decît prin cultură, aici intră şi audiovizualul, moda, unele mărci şi brevete etc.) Altfel decît se credea, cheltuielile statului pentru cultură sînt, de fapt, investiţie; subvenţia se întoarce odată cu valoarea adăugată a proiectelor culturale. „Excepţia culturală“ devine, în felul acesta, o formulă economică de succes. Una în care statul devine un soi de acţionar majoritar la un holding rentabil. Chiar dacă nu toate diviziile aduc profit, treaba merge per ansamblu.
Genul acesta de abordare a fenomenului cultural nu există în România – unde a fost preluată doar sintagma clasică a „excepţiei culturale“ şi unde sînt aplicate doar principiile de bază (mai puţin continuitatea în susţinerea financiară). Problema e că, oricît de mult am ţine, în România, la principiul „excepţiei“ – ideea statului providenţial, de la care oamenii de cultură se aşteaptă să finanţeze totul, e şi o moştenire a comunismului –, nu ne permitem să susţinem financiar nici măcar prezervarea patrimoniului şi evenimentele majore (festivalurile de tradiţie).
În multe ţări europene care au trecut prin criza economică, bugetele instituţiilor culturale au fost diminuate considerabil. În unele ţări s-au luat chiar măsuri drastice, precum închiderea unor instituţii ori anularea unor evenimente. Printre cele mai afectate state sînt Spania, Grecia, Portugalia şi Olanda. Dar şi state bogate, cu o infrastructură culturală extinsă şi costisitoare, au recurs la tăieri de fonduri pentru cultură. Franţa şi Germania, pînă nu demult modele în ceea ce priveşte coerenţa politicilor culturale, au alocat mai puţini bani; desigur, acolo efectele nu au fost chiar atît de dramatice. La nivel european, aproape şase milioane de oameni, adică vreo 3% din populaţia Uniunii, lucrează în industriile culturale. Cultura costă, dar practicarea culturii aduce bani.
E clar însă că domeniul culturii e o miză mică pentru mai toate guvernele aflate în dificultate financiară. Dacă trebuie reduse cheltuielile, bugetul culturii e una din primele opţiuni. Nu există o abordare unitară, o perspectivă comună asupra culturii. Şi, cu atît mai puţin, nu există o armonizare a investiţiilor în cultură. Şi asta în condiţiile în care, cel puţin la nivelul discursului oficial european, cultura e o prioritate.
Aşa cum anumite organizaţii internaţionale impun statelor membre să aloce un buget fix către anumite domenii strategice, tot aşa şi Uniunea Europeană ar putea măcar să recomande o unitate de măsură comună pentru resursele alocate culturii în ţările membre. Un Pact pentru Cultură la nivelul Uniunii Europene ar putea fi o garanţie a stabilităţii pentru politicile culturale. Şi o garanţie că angajamentul declarat este şi pus în fapte.